Misterele Bibliei: Genealogia lui Isus

Cei care consideră Biblia cuvântul infailibil al unei divinități nu știu sau nu vor să știe multitudinea contradicțiilor din așa-numita „carte sfântă”. Care sunt mai mult decât evidente pentru cei neîndoctrinați în vreun fel. Din imensul șir al contradicțiilor biblice face parte și genealogia lui Isus.

Doar două dintre cele patru evanghelii neotestamentare abordează arborele genealogic al lui Isus, cea a lui Matei și cea a lui Luca. Marcu și Ioan nu își bat capetele cu așa ceva și pe bună dreptate, linia ancestrală a lui Isus dovedindu-se a fi o problemă mult prea întortocheată. Matei își prezintă versiunea de la Avraam la Iosif. Luca o ia în sens invers, de la Iosif până la primul om, Adam. Cum scopul acestei genealogii este de a demonstra că Isus este urmașul lui David, sau „Iisus Hristos, fiul lui David”, după cum îl numește Matei, ne vom ocupa doar de porțiunea de la David la Iosif. La Matei, în acest interval sunt 27 de persoane, iar la Luca 42. Această diferență are o explicație plauzibilă: Luca prezintă descendenții lui Natan, unul dintre fiii lui David, iar Matei pe cei ai lui Solomon, un alt fiu al miticului rege israelit. Rămâne un mister ori o adevărată minune divină cum s-a ajuns la Iosif din două ramuri diferite, calculate exclusiv pe linie paternă…

Prima mare problemă o reprezintă tatăl lui Iosif. La Matei, „Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif”. Luca vorbește despre „Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi”. Cine era tatăl lui Iosif? Eli sau Iacov? La bunicul său lucrurile sunt mai simple. Ignorând diferența de doar o literă, Matan sau Matat sunt cu siguranță același personaj. Cu o generație mai în urmă, lucrurile se complică din nou. La Matei, străbunicul lui Iosif se numea Eleazar; la Luca, numele lui era Levi. Continuând până la David, numele din cele două liste diferă, cu câteva mici excepții. Ceea ce este normal, ținând cont că una prezintă urmașii lui Solomon, iar cealaltă pe ai lui Natan. Dar cum se poate ajunge din două ramuri diferite, numai pe linie paternă, la un singur individ, în acest caz Iosif? Răspunsul: sub nicio formă nu este posibil așa ceva. Indiferent cât s-ar fi combinat între ei membrii celor două ramuri, nu se poate ajunge la același individ atât timp cât sunt luați în calcul doar mebrii de sex masculin ai celor două liste. Dacă Iosif ar fi avut doi tați biologici, ceea ce deja reiese din compararea celor două liste, lucrurile ar fi fost logice. Însă în viața reală așa ceva nu este posibil.

Dacă acceptăm versiunea oficială a Bibliei, că evangheliile prezintă două genealogii diferite, a lui Solomon și a lui Natan, mai apare o problemă: unele personaje sunt pe ambele liste. L-am văzut deja pe bunicul lui Iosif, Matan / Matat. Stră-strănepotul lui Solomon se numea Ioram, în timp ce stră-strănepotul lui Natan purta numele Iotam. Să fie același personaj cu o literă schimbată în nume, ca în cazul bunicului lui Iosif, ori avem parte de o coincidență? Dacă putem încerca să punem pe seama întâmplării asemănarea dintre Ioram și Iotam, nu putem face același lucru la nesfârșit. Matei spune: „Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud”. La Luca îl găsim pe „Resa, fiul lui Zorobabel, fiul lui Salatiel, fiul lui Neri”. Sub nicio formă nu putem considera o coincidență menționarea în ambele liste a lui Zorobabel și a tatălui său, Salatiel. Cum puteau fi aceștia și urmașii lui Solomon, și ai lui Natan? Cum puteau face parte din două ramuri genealogice diferite, în care au fost luați în calcul doar membrii de sex masculin? Și nu vorbim doar despre cei doi, ci și despre Iosif, Matan / Matat și Ioram / Iotam! Teologii au încercat să elimine această contradicție susținând că Luca a prezentat de fapt genealogia Mariei, nicidecum pe a lui Iosif. Însă această scuză ieftină contrazice Biblia, Luca afirmând foarte clar că „Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi…”, la fel cum Matei spune la fel de clar că „Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos”. Pe cine ar trebui să credem? Pe teologi sau Biblia, care e considerată „cuvântul lui Dumnezeu”? Ca să se încurce și mai mult lucrurile, Evanghelia lui Iacov susține că tatăl Mariei se numea Ioachim, în timp ce Coranul îl numește Imran, nume total diferite de Eli și de Iacov. Chiar dacă am adopta varianta teologilor pentru o clipă, tot n-ar avea logică. Presupunând că Maria era fiica lui Eli iar Iosif al lui Iacov (ori invers, că nu are importanță), în cele două genealogii diferite, făcute pe linie paternă, tot apar aceleași personaje: Matan / Matat, Ioram / Iotam, Salatiel și Zorobabel, ceea ce este complet ilogic. Oricâte calcule am face, cel puțin una dintre cele două genealogii este imposibilă. Însă care?

Dacă cele două evanghelii neotestamentare se contrazic reciproc, dovedind că Biblia nu poate fi sub nicio formă cuvântul unei entități superioare, cea a lui Matei e contrazisă și de Vechiul Testament. În Cartea Întâia a Cronicilor sunt enumerați urmașii lui Solomon, la fel ca în Evanghelia lui Matei. La fel doar în anumite privințe, pentru că și între aceste două cărți există diferențe semnificative. Primele 6 nume sunt identice: Solomon, Roboam, Abia, Asa, Iosafat și Ioram. Apoi, la Matei dispar câteva personaje. La Matei citim „Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam”, în timp ce în Cronici găsim „Fiul acestuia este Ioram, al acestuia este Ahazia şi al acestuia este Ioaş. Fiul lui este Amasia, al acestuia este Azaria, iar al acestuia este Ioatam”. Presupunând că Ozia și Ahazia sunt același individ, dintr-un singur foc la Matei au dispărut 3: Ioaș, Amasia și Azaria. Teologii consideră că dispariția lor este îndreptățită. În Cartea a Treia a Regilor, zeul Yahweh amenința: „voi stârpi din ai lui Ahab pe cei de parte bărbătească” (21:21). În Ieșirea 20:5 este descris modul în care se aplică pedeapsa divină: „Eu, Domnul Yahweh al tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam”. Soția regelui Ioram și mama lui Ahazia era Atalia, fiica lui Ahab. Prin urmare, conform amenințării lui Yahweh, ar trebui să dispară 3 sau 4 generații de urmași ai lui Ahab, adică Ahazia, Ioaș, Amasia și Azaria. Ultimii 3 au dispărut din Evanghelia lui Matei, însă nu și primul. Matei îl numește Ozia iar Cronicile Ahazia. Este fără îndoială același personaj, ținând cont că în alte cărți ale Vechiului Testament el este numit Ohozia. Dacă blestemul lui Yahweh ar fi avut un rezultat real, ceea ce ar fi dus la dispariția a 3 sau 4 generații de urmași ai lui Ahab, cum se face că primul, Ozia / Ohozia / Ahazia, nu a dispărut, ci doar următorii 3? Și din moment ce ei n-au dispărut decât din lista lui Matei, dar nu și în realitate, conform Vechiului Testament, înseamnă că blestemul lui Yahweh nu s-a îndeplinit. Prin urmare, eliminarea celor 3 din lista neotestamentară nu poate fi pusă pe seama pedepsei divine aplicată de zeul evreilor urmașilor lui Ahab.

După cei 3 dispăruți, din nou avem 6 personaje comune ambelor liste (Ioatam, Ahaz, Iezechia, Manase, Amon și Iosia), însă minunea nu durează prea mult și mai dispare unul. La Matei, „Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon”, iar în Cronici „Fiii lui Iosia au fost: întâiul născut Iohanan, al doilea Ioiachim, al treilea Sedechia şi al patrulea Şalum. Fiii lui Ioiachim au fost: Iehonia, fiul lui; Sedechia, fiul lui”. În prima, Iosia este tatăl lui Iehonia, iar în a doua e bunicul lui. Se pare că Ioachim a fost eliminat ca să-i iasă numărătoarea lui Matei, care scria că: „toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri” (1:17). Conform istoriei oficiale a evreilor, Iehonia a fost detronat și dus ca sclav în Babilon, alături de o mare parte a poporului iudeu. De la David până la Iehonia sunt 15 generații (fără cei 3 eliminați mai devreme). Astfel, ca să iasă la numărătoare 3 grupe de câte 14 (numerologia fiind o parte extrem de importantă a misticismului evreilor), Ioachim, tatăl lui Iehonia, a fost considerat cantitate neglijabilă și eliminat din listă. Ceea ce i-a dat totuși calculele peste cap lui Matei, deoarece de la Iehonia până la Isus au mai rămas 13 generații. Dacă nu l-a dus capul să nu-l șteargă pe Ioachim, ci să-l mute mai jos, ca să iasă numărătoarea…

În ambele cărți, fiul lui Iehonia este Salatiel, pe care îl întâlnim și în Evanghelia lui Luca. Numai că problema se complică din nou: dacă în cele două evanghelii, a lui Matei și a lui Luca, Zorobabel este fiul lui Salatiel, în Cartea Întâia a Cronicilor este nepotul său: „Fiii lui Iehonia, cel dus în robie, au fost: Salatiel, Malchiram, Pedaia, Şenaţar, Iecamia, Hoşama şi Nedabia. Iar fiii lui Pedaia au fost: Zorobabel şi Şimei”. Cartea întâia a lui Ezdra, Cartea lui Neemia și Cartea lui Agheu din Vechiul Testament confirmă varianta evangheliilor, numindu-l „Zorobabel, fiul lui Salatiel”. Dacă ar fi un meci, Salatiel ar câștiga poziția de tată a lui Zorobabel cu scorul de 5 la 1. De la Zorobabel, fiecare dintre cele 3 cărți biblice alege un drum diferit. Luca vorbește despre „Resa, fiul lui Zorobabel”, Matei afirmă că „Zorobabel a născut pe Abiud”, iar Cronicile spun că „fiii lui Zorobabel au fost: Meşulam şi Hanania, şi sora lor Şelomit”. Trei variante diferite în Biblie despre un singur personaj! Era de așteptat ca redactorii biblici să se pună de acord mai ales în cazul lui Zorobabel, care este unul dintre eroii evreilor, el fiind cel care a adus acasă iudeii eliberați din Babilon, a construit templul din Ierusalim și a guvernat provincia persană Iudeea. Dar probabil avem așteptări prea mari din partea unora care au trăit acum două milenii și jumătate…

Dacă cele două genealogii biblice ale lui Isus sunt întortocheate, a mai apărut o variantă, care să le dea de tot peste cap. Filosoful grec Celsus scria în secolul al doilea că unii evrei susțineau că Isus a fost fiul unui soldat, numit Panthera. Episcopul Epiphanius din Salamis a încercat în secolul patru să repare ce a stricat Celsus, afirmând că Iacov, tatăl lui Iosif în Evanghelia lui Matei, era poreclit Panther. Se pare că nimeni n-a preluat ipoteza fantezistă a lui Epiphanius. Mai mult, în Evul Mediu, mai multe texte din Talmud l-au numit pe Isus fiul lui Pantera / Pandera, pe care l-au considerat a fi un soldat roman. În 1859, în Bingerbruck din Germania s-au descoperit mormintele a 9 soldați romani. Spre disperarea capilor creștinismului, unul dintre morminte îi aparținea soldatului Tiberius Iulius Abdes Pantera din Cohorta 1 Saggitariorum, care a trăit între anii 22 î.e.n. – 40 e.n. Piatra de mormânt menționa că soldatul era originar din Sidonia și că a făcut parte din armată timp de 40 de ani. În acea perioadă, Cohorta 1 Saggitariorum a staționat în Iudeea și mai apoi în Bingen din Germania. Ceea ce înseamnă că în momentul nașterii lui Isus, conform ipotezei oficiale, în Iudeea se afla într-adevăr (cel puțin) un soldat numit Pantera. Dacă este vorba despre același soldat din Talmud și din povestea lui Celsus, n-avem cum să știm. Dar măcar această variantă este mult mai puțin încurcată decât genealogia lui Isus din Noul Testament. Însă în veci creștinismul nu va accepta această ipoteză din cel puțin două motive: ar demonstra că Isus nu era de natură divină și că nici nu era un urmaș al lui David, așa cum încearcă să demonstreze cele două genealogii neotestamentare.

De ce era nevoie ca Isus să fie neapărat un urmaș al lui David? Pentru a se împlini profețiile Vechiului Testament referitoare la Mesia, salvatorul evreilor. În Cartea a Doua a Regilor, profetul Natan îi proorocește regelui David: „Iată Domnul îţi vesteşte că-ţi va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el Îmi va fi fiu; de va greşi, îl voi pedepsi Eu cu toiagul bărbaţilor şi cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila Mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Saul, pe care l-am lepădat înaintea feţei tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veşnic înaintea ta şi tronul tău va sta în veci” (7:12-15). În Psalmi, Yahweh vorbește despre aceeași promisiune făcută lui David: „Făcut-am legământ cu aleşii Mei, juratu-M-am lui David, robul Meu: Până în veac voi întări seminţia ta şi voi zidi din neam în neam scaunul tău” (88:4-5) și „Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău” (131:11). Profeția se întâlnește și la Isaia: „Jilţul lui se va întări prin milostivire şi pe el va şedea de-a pururi în cortul lui David un judecător apărător al pricinei drepte şi râvnitor dreptăţii” (16:5), dar și la Ieremia: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte” (23:5-6). Tot Isaia proorocea: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei (tatăl lui David) şi un Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe (…) Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel fără de lege. (…) Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie; pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! (…) Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă (…) Atunci pizma lui Efraim va înceta şi duşmanii lui Iuda vor fi zdrobiţi (…) se vor avânta în latura Filistenilor la apus şi vor jefui împreună pe feciorii răsăritului; asupra Edomului şi Moabului îşi vor întinde mâna lor, şi copiii lui Amon vor asculta de ei. Domnul va seca limba de mare a Egiptului şi mâna Lui va ameninţa groaznic Eufratul, şi-l va împărţi în şapte râuri şi se va putea trece cu piciorul” (11:1-15). Aceste profeții sunt amintite și în Noul Testament. În Evanghelia lui Luca, un înger îi spune Mariei: „Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (1:31-33). Iar în Epistola către Romani, Pavel vorbește despre evanghelia lui Dumnezeu „pe care a făgăduit-o mai înainte, prin proorocii Săi, în Sfintele Scripturi, despre Fiul Său, Cel născut din sămânţa lui David, după trup” (1:2-3), amintind și de profeția lui Isaia: „Şi Se va arăta rădăcina lui Iesei, Cel care Se ridică să domnească peste neamuri; întru Acela neamurile vor nădăjdui” (15:12).

Deși toate aceste profeții păreau să se fi îndeplinit prin Isus, mai apare o problemă în Vechiul Testament: sunt incompatibile cu cele ale lui Ieremia. Referindu-se la Iehonia, strămoș al lui Iosif în Evanghelia lui Matei, profetul spunea: „Aşa zice Domnul: «Scrieţi pe omul acesta ca lipsit de copii, ca om nenorocit în zilele sale, pentru că nimeni din neamul lui nu va mai şedea pe tronul lui David şi să domnească peste Iuda!»” (22:30). La fel și despre Ioachim, tatăl lui Iehonia, pe care Matei l-a eliminat din listă pentru că îi încurca numărătoarea: „De aceea, aşa zice Domnul despre Ioachim, regele lui Iuda: Nu va mai fi din el urmaş care să şadă pe scaunul lui David; trupul lui va fi aruncat în arşiţa zilei şi în frigul nopţii” (36:30). Conform ipotezei neotestamentare, Isus este urmaș al lui Ioachim și Iehonia și a stat pe tronul lui David. Ceea ce contrazice profețiile lui Ieremia. Din fericire pentru creștinism, s-a găsit o soluție rapidă pentru această contradicție, considerându-se că blestemul a fost ridicat deoarece Iehonia s-a căit în timpul exilului babilonian. Cu toate astea, apare o altă întrebare: a împlinit Isus profețiile despre urmașul lui David? Cu siguranță, nu! Iar asta din 3 motive:

– Isus nu a stat niciodată pe tronul ori „în cortul lui David”. El nu a fost niciodată rege al Israelului ori al Iudeei. În Evanghelia lui Ioan, Isus chiar spune: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici” (18:36). Prin urmare, dacă tronul lui Isus era în ceruri, nu poate fi vorba despre cel al lui David, care a domnit pe Pământ, în Israel. Cel puțin în scripturile evreilor, dacă nu în realitate.

– Profeția din Cartea a Doua a Regilor nu este despre un urmaș îndepărtat al lui David: „Iată Domnul îţi vesteşte că-ţi va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa”. Profetul Natan spune cât se poate de clar: în momentul în care David va muri, Yahweh va pune pe tronul Israelului pe unul dintre fiii regelui. Care nu poate fi decât Solomon, conform istoriei oficiale a evreilor. Despre acest fiu, adică despre Solomon, zeul afirmă că „Acela va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci”. Biblia susține că Solomon este cel care a construit primul mare templu al lui Yahweh în Ierusalim, așa că el este cel care „va zidi casă numelui Meu”. Restul afirmațiilor zeului se referă la același Solomon: „Eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el Îmi va fi fiu; de va greşi, îl voi pedepsi Eu cu toiagul bărbaţilor şi cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila Mea nu o voi lua de la el cum am luat-o de la Saul, pe care l-am lepădat înaintea feţei tale. Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veşnic înaintea ta şi tronul tău va sta în veci”. Și Ieremia tot despre Solomon vorbește: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte”. Dacă ne luăm după Vechiul Testament, Solomon este acel înțelept despre care auzise tot Pământul, cel care a menținut pacea în imperiul creat de tatăl său, David. Cu alte cuvinte, în timpul domniei lui Solomon, Iuda era izbăvit iar Israel trăia în liniște. Iar Solomon nu e Isus, din câte știm noi…

– Profeția lui Isaia sub nicio formă nu se poate referi la Isus. În timpul vieții lui, acum două milenii, lupii nu locuiau laolaltă cu mieii, leoparzii nu se culcau lângă căprioară, copiii nu pășteau viței și pui de lei, junicile nu se duceau la păscut cu ursoaicele, vițeii și puii de urs nu locuiau împreună, leii nu mâncau paie iar bebelușii nu se jucau lângă culcușurile viperelor fără a păți ceva. Isus nu a fost „ca un steag pentru popoare”, pe care să-l caute neamurile, el propovăduind doar prin Iudeea, pentru iudei. În acea vreme, dușmanii lui Iuda nu au fost zdrobiți, ci dimpotrivă, Iudeea aflându-se sub stăpânire romană. Nu știm nici să-i fi jefuit atunci evreii pe filisteni la apus, pe „feciorii răsăritului” ori pe edomiți, moabiți sau amoniți. Afirmația „Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt!” este una complet falsă, ținând cont de desele revolte din acea vreme împotriva romanilor, care lăsau mereu în urmă bălți de sânge și numeroase cadavre. Yahweh n-a secat acum 2.000 de ani nici „limba de mare a Egiptului”, nici n-a împărțit Eufratul în șapte râuri, peste care să se poată „trece cu piciorul”. Doar dacă toate acestea nu s-au petrecut într-un univers paralel, nu putem considera că se referă la perioada vieții lui Isus, așa cum interpretează creștinii.

Așa-zisele profeții ale Vechiului Testament despre Solomon ori despre un Mesia viitor, care va apărea la sfârșitul timpului, au fost înțelese greșit de creștini și atribuite lui Isus, pentru a părea că el este salvatorul așteptat de evrei. La fel s-a procedat și cu multe alte proorociri. Amuzantă este interpretarea cuvintelor lui Osea: „Când Israel era tânăr, Eu îl izbeam, şi din Egipt am chemat pe fiul Meu” (11:1). Este evident că fiul lui Yahweh, chemat din Egipt, este poporul israelit. Osea chiar continuă, pentru a înlătura orice dubiu cu privire la identitatea „fiului”: „Cu cât Eu îi chemam, cu atât fugeau de dinaintea Mea şi jertfeau baalilor şi aduceau tămâieri chipurilor cioplite de idoli” (11:2). Evanghelia lui Matei este singura în care apare fuga în Egipt a Mariei, a lui Isus și a lui Iosif, de frica lui Irod care începuse să măcelărească nou-născuți. „Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu»”, continuă senin Matei, care n-a reușit să-și dea seama că a inventat o poveste doar pentru că a înțeles greșit cuvintele lui Osea. Cuvinte care nu făceau parte dintr-o profeție, ci dintr-o relatare a unor evenimente demult apuse despre poporul israelit, nu despre vreun Mesia.

Probabil cea mai controversată este profeția referitoare la nașterea dintr-o fecioară. Matei spune în evanghelia sa: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu»” (1:22-23). Proorocul la care face referire Matei este Isaia. În cartea sa din Vechiul Testament, Isaia spunea: „Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel. El se va hrăni cu lapte şi cu miere până în vremea când va şti să arunce răul şi să aleagă binele. Că înainte ca fiul acesta să ştie să dea la o parte răul şi să aleagă binele, pământul de care îţi este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” (7:14-16). Este destul de evident că Isus nu s-a numit Emanuel și că nu există vreo legendă creștină care să specifice meniul său format doar din lapte și miere. Dacă citim tot capitolul 7 al Cărții lui Isaia, observăm că și aici Matei a înțeles doar ce a vrut el dintr-un paragraf scos din context. Adică nimic adevărat, ca să fim cât mai exacți. Isaia scrie că „Reţin, regele Siriei, împreună cu Pecah, fiul lui Remalia, regele lui Israel” s-au hotărât să atace Iudeea. Zeul Yahweh l-a trimis pe profetul Isaia la Ahaz, regele Iudeei, cu un mesaj menit să îl încurajeze: „Ia aminte, fii liniştit şi nu te teme şi inima ta să nu se slăbească din pricina acestor doi tăciuni care fumegă”. Chiar dacă „Aram a hotărât pustiirea ta, împreună cu Efraim şi cu fiul Remaliei”, regele ar trebui să știe că „Aşa zice Domnul Dumnezeu: «Aceasta nu va fi, nici nu se va împlini!»”. Isaia l-a sfătuit pe rege să-i ceară zeului un semn, care să confirme veridicitatea profeției: „Cere un semn de la Domnul Dumnezeul tău, în adâncurile iadului sau în înălţimile cele de sus”. Ahaz a refuzat categoric: „Nu voi cere şi nu voi ispiti pe Domnul!”. Isaia însă a insistat și le-a explicat tuturor celor prezenți care va fi semnul ce le va demonstra că au parte de protecția divină a lui Yahweh: „Ascultaţi voi cei din casa lui David! Nu vă ajunge să obosiţi pe oameni, de veniţi să obosiţi şi pe Dumnezeul meu? Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel…”. În acest pasaj, pentru „fecioară” Isaia a folosit cuvântul „almah”, care desemnează o tânără aflată la vârsta pubertății, care nu a născut, deși este la vârsta care îi permite să facă asta. Termenul ebraic nu are nicio legătură cu virginitatea. O „almah” putea fi virgină sau nu, important era să fie adolescentă și să nu fi născut vreodată. Tot în Vechiul Testament, când servitorul lui Avraam căuta o soție pentru Isaac, el s-a rugat zeului său să îi trimită la fântănă o „almah” care să-i dea de băut lui și cămilelor sale. Aici, Rebecca a fost acea „almah”, adică adolescentă. Dacă era vorba despre virginitate, servitorul lui Avraam n-ar fi avut cum să-și dea seama dacă e fecioară doar privind-o. Miriam, tot o „almah”, este cea care trebuia să aibă grijă de nou-născutul Moise. În Cântarea Cântărilor 6:8 se spune că Solomon are 60 de regine, 80 de concubine și nenumărate „alamot”, pluralul pentru „almah”. Ținând cont că niciun rege nu își aduna femei pentru a se uita la ele, nu poate fi vorba despre fecioare, ci despre adolescente care nu au născut încă. Pasajul indică femeile cu care Solomon făcea sex: regine și concubine de vârste diverse, cu sau fără copii, dar și adolescente care nu au născut. Cu toate astea, „almah” a fost tradus în greacă prin „parthenos”, adică „virgină”, ceea ce l-a făcut pe Matei să înțeleagă greșit cuvintele lui Isaia. Profetul i-a spus regelui Ahaz că o „almah”, adică o adolescentă, va rămâne însărcinată și va naște un fiu, pe care îl va numi Emanuel. Înainte ca acest copil să crească, „pământul de care îţi este teamă, din pricina celor doi regi, va fi pustiit” și „va rade Domnul cu un brici, luat de împrumut de dincolo de Eufrat, pe regele Asiriei, capul, părul de pe trup şi îi va smulge şi barba”. Așadar, Isaia s-a referit la o adolescentă care a născut un băiat, pe care l-a numit Emanuel, în anul 734 î.e.n., nicidecum la Maria și la Isus. De fapt, fecioria Mariei nu există în Noul Testament decât în evangheliile lui Matei și Luca, cei doi care au întocmit arborii genealogici controversați ai lui Isus. Evangheliile lui Marcu și Ioan dar și epistolele lui Pavel nu menționează nașterea dintr-o virgină. Dacă și această parte a fost inventată pentru a se îndeplini o profeție prost înțeleasă, atunci înțelegem de ce lipsește din cea mai mare parte a Noului Testament.

Totuși descendența lui Isus, atât de încurcată și plină de falsuri ori de contradicții, are o rezolvare extrem de simplă. Atât în lista lui Matei, cât și în cea a lui Luca, Iosif este urmașul lui David. Însă, conform doctrinei creștine, Iosif nu a contribuit în vreun fel la concepția lui Isus. A fost tatăl lui adoptiv, prin urmare Isus nu putea fi considerat „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânţa lui David, după trup”, ori „din tulpina lui Iesei”, atât timp cât nu aveau același sânge. Nimic din materialul genetic al miticului rege israelit nu avea cum să ajungă în Isus, ci poate doar în Iosif, dacă și-ar fi rezolvat problema celor două genealogii confuze. Teologii au încercat să explice această neregulă prin prisma moștenirii legale. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu era fiul natural al lui Iosif, Isus devenea moștenitorul legal al lui Iosif, așadar urmaș al lui David. Și Luca ne spune că „Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif”. E drept că, pentru toată lumea care îl credea fiul lui Iosif, Isus era moștenitorul legal al tatălui său și descendentul lui David. Însă pentru cei care cunosc „adevărul” biblic, adică neamestecul genelor lui Iosif în concepția lui Isus, fiul Mariei nu poate fi sub nicio formă „din coapsele”, „din rodul pântecelui” sau „din sămânţa lui David, după trup”. Profețiile susțin că Mesia evreilor va avea ADN-ul lui David, nu că va fi un urmaș prin adopție. Prin urmare, Isus nu este urmașul lui David, ceea ce înseamnă că așa-zisele profeții mesianice nu s-au îndeplinit, iar Matei și Luca s-au chinuit inutil să compună genealogii confuze. Iar creștinii se văd puși în fața unei dileme, fiind nevoiți să-i aleagă tatăl lui Isus. Dacă era fiul lui Dumnezeu, nu era urmașul lui David, prin urmare nu putea fi Mesia evreilor. Dacă era fiul lui Iosif, e posibil să fi fost urmașul lui David (doar după ce s-ar fi clarificat inadvertențele dintre cele două genealogii), însă și-ar pierde descendența divină, implicit rolul de zeu în trinitatea creștină. Nu pot fi valabile ambele variante, după cum am văzut, și oricare dintre ele ar fi aleasă, niciuna nu ar fi destul de bună în lipsa celeilalte. Și atunci, ce e de făcut?

Ținând cont de mult prea multele inadvertențe, confuzii, interpretări eronate, minciuni și contradicții, s-a gândit cineva că poate povestea lui Isus nu este decât o mare invenție, la fel ca descendența lui din David?