Miturile din întreaga lume vorbesc despre zei, entități care au petrecut o bună bucată de timp pe planeta noastră. De ce ne-au vizitat și de ce au rămas aici? Ipoteze sunt multe, mai ales de la apariția paleoastronauticii, unele incredibil de fantastice: ba ar fi vorba despre exploratori spațiali, ba despre extratereștri veniți să ne extragă aurul pentru a-l împrăștia în atmosfera planetei lor, ba ar fi niște spirite venite din straturile superioare ale unei planete pentru a învăța să evolueze, etc. Toate variantele mai mai mult sau puțin aberante referitoare la scopul sosirii acestor ființe pe planeta noastră o ignoră pe cea a anticilor: zeii nu au venit de bună voie pe Terra, ci au fost exilați aici. La fel ca Sophia gnosticilor.
Cea mai cunoscută astfel de legendă este cea creștină, care susține că serafimul Lucifer, în încercarea de a-și detrona tatăl, s-a luptat cu fratele său, arhanghelul Mikhael (Mikha’el în ebraică). Fiind învinși, Lucifer și adepții săi au fost aruncați pe Pământ, fiind cunoscuți din acel moment ca „îngeri decăzuți” sau „demoni”. Deși această legendă nu există în Biblie, creștinii l-au identificat pe Lucifer cu Satan, motiv pentru care singurele mențiuni ale acestui război se găsesc în Noul Testament: „iată un balaur mare, roșu, având șapte capete și zece coarne, și pe capetele lui, șapte cununi împărătești. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului și le-a aruncat pe pământ” (Apocalipsa lui Ioannes 12:3-4), „Și s-a făcut război în cer: Mikhael și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Și se războia și balaurul și îngerii lui. Și n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el” (Apocalipsa lui Ioannes 12:7-9), „Și le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Evanghelia lui Loukas 10:18). Mitologia creștină susține că balaurul era serafimul Lucifer (Helel în ebraică) sau Satan, primul și cel mai frumos dintre îngeri. Cartea lui Adam și Hawwah și traducerea în slavonă a Cărții lui Hanok îl consideră arhanghel, nu serafim. O versiune a legendei spune că Lucifer s-a răzvrătit împotriva tatălui său pentru a-i lua locul. În Coran întâlnim altă variantă, mândria fiind cea care l-a făcut pe Lucifer (numit aici Iblis) să se răzvrătească, el nefiind de acord să se închine în fața oamenilor, așa cum îi ceruse Allah, zeul suprem. Iar o a treia versiune este cea în care se spune că Lucifer a ales să se răzvrătească din gelozie, deoarece Dumnezeu îi iubea pe oameni mai mult decât pe îngeri. Prima variantă este cea mai plauzibilă, războiul având loc înainte de apariția oamenilor pe Pământ. Armata zeului suprem a fost condusă de arhanghelul Mikhael, care a reușit să-l învingă pe Lucifer și să-l arunce pe Pământ împreună cu ceilalți îngeri răzvrătiți. Însă noi am văzut deja că acest război se referă la cel al eonilor închiși în planetele sistemului nostru solar, care a dus la modelarea Terrei în forma pe care o știm astăzi, după ciocnirea proto-Pământului cu Jupiter.
Hitiții și hurrienii credeau că, acum foarte mult timp, Alalu era rege în cer, unde a domnit timp de nouă perioade. În cea de-a noua perioadă, Anu (paharnicul său și primul dintre zei) l-a provocat la luptă. Învins, Alalu a fost nevoit să se refugieze pe Pământ, iar Anu a devenit noul conducător din Kummiya (palatul celest al zeilor). Alalu nu a sosit singur pe planeta noastră ci însoțit de adepți, unul dintre ei fiind Kumarbi, fiul lui Anu, care ulterior a încercat să câștige tronul prin aceeași metodă ca tatăl său.
În Tibet exista ideea că Jambudvipa (Pământul), continentul de la sudul muntelui Meru (casa zeilor), la origine era gol. Într-o zi, unul dintre zeii regatului celest a avut un gând nedemn de un zeu, ceea ce l-a făcut să se prăbușească pe Jambudvipa. Împreună cu el au căzut și alți complici, tot la fel de lipsiți de delicatețe ca el. Inițial, zeii aveau capacitatea de a zbura. Însă, după ce au gustat dintr-un nectar dulce ca mierea, un rău a pus stăpânire pe ei. Au devenit nervoși și invidioși și, probabil cel mai important, și-au pierdut capacitatea de a zbura. Nu știm exact care a fost acel gând nedemn care a cauzat căderea zeului și a complicilor săi, dar e posibil să aibă legătură cu uzurparea tronului, la fel ca în celelalte legende.
Aztecii considerau că prima sosire divină pe Terra a fost tot rezultatul unei lupte între zei. Miturile spun că patru divinități au omorât crocodilul-femelă Cipactli, apoi au creat lumea din leșul ei. Pentru că și-a pierdut un picior în timpul luptei, Tezcatlipoca a devenit primul soare (primul conducător). Supărat, fratele său, Quetzalcoatl, l-a lovit cu o bâtă de piatră și l-a aruncat din cer, devenind el noul soare. Tezcatlipoca a aterizat pe Pământ și, ca răzbunare, și-a pus jaguarii să omoare toți oamenii din lume. Quetzalcoatl a creat alți oameni, dar fratele său i-a preschimbat pe toți în maimuțe. Înfuriat până peste cap, Quetzalcoatl a distrus poporul maimuțelor cu un uragan și a refuzat să mai fie soare, rol preluat de un alt frate al celor doi, Tlaloc.
Japonezii povesteau că Takama no Hara („Marea câmpie cerească”) era condusă de doi frați: zeița Soarelui, Amaterasu-omikami, și zeul furtunii, Susanoo. Cei doi nu se prea înțelegeau, zeul furtunii șicanându-și adesea sora. Într-o zi a intrat cu forța în camera în care se închisese Amaterasu, pentru a planta în ea o formă de viață materială (cu alte cuvinte, pentru a o viola). Zeița Soarelui s-a enervat la culme și s-a închis într-o grotă cerească, lăsând lumea în întuneric. Zeii au încercat să o convingă să iasă din peșteră, dăruindu-i diverse obiecte, însă Amaterasu le-a refuzat pe toate. A fost convinsă totuși în momentul în care o altă zeiță, Ame-no-Uzume („Fata cerului”), s-a dezbrăcat și a început să danseze obscen în fața grotei. Auzind larma zeilor, curioasă, Amaterasu a ieșit. Privindu-se într-o oglindă i-a revenit buna dispoziție. Însă pentru fapta sa, Susanoo a fost expulzat fără milă, condamnat să locuiască pe Pământ și să nu se mai întoarcă în cer niciodată, o poveste extrem de asemănătoare cu cea a Sophiei gnosticilor.
Grecii antici susțineau că Ouranos, primul conducător al Universului, avea darul profeției. Prin urmare, a aflat dintr-o viziune că unul dintre copiii săi îl va detrona. Pentru a opri acest lucru, și-a închis toți copiii (titani, ciclopi și hekatonkheiri) în Tartaros, o închisoare din interiorul Pământului. Titanii au reușit să se elibereze și s-au răzvrătit împotriva tatălui lor. Mai târziu, când vechii zei au fost introduși în panteonul celor noi, a apărut mitul lui Hephaistos, făurarul zeilor. Homeros spunea că Hephaistos era atât de urât încât mama sa, Hera, l-a aruncat din cer. El a căzut nouă zile și nouă nopți până a aterizat în ocean, de unde a fost salvat de oceanidele Thetis și Eurynome. O altă variantă a legendei spune că Zeus este cel care l-a aruncat pe Hephaistos de pe muntele Olympos, deoarece făurarul i-a luat apărarea mamei sale atunci când regele zeilor a vrut să o pedepsească pentru răzvrătire. Hephaistos a căzut timp de doar o zi, aterizând pe insula Lemnos. Sintianii, localnicii de pe insulă, l-au îngrijit și l-au învățat arta meșteșugurilor. În ambele variante Hephaistos a devenit șchiop după cădere, la fel ca Tezcatlipoca al aztecilor.
Un mit asemănător cu cel al lui Ouranos se întâlnea în Scandinavia, unde o profeție (la fel ca la greci) spunea că zeii vor fi distruși de copiii zeului Loki și ai uriașei Angrboda (lupul Fenrir, zeița Hel și șarpele Jörmungandr), drept pentru care au fost alungați din lumea zeilor, Asgard. Fenrir a fost înlănțuit de o stâncă la un kilometru sub pământ, Hel a devenit conducătoarea lumii subterane iar Jörmungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Midgard (Pământul). Din păcate pentru zei, în timpul Ragnarokului (bătălia finală dintre zei și uriași) s-a îndeplinit profeția.
Dogonii din Mali povestesc că Nommo a fost prima ființă creată de zeița cerului, Amma. La scurt timp după nașterea sa, Nommo s-a multiplicat, transformându-se în patru perechi de gemeni. Unul dintre gemeni s-a răzvrătit împotriva ordinii universale create de Amma, drept pentru care, pentru a restabili ordinea, zeița l-a tăiat în bucăți și i-a împrăștiat trupul pe tot Pământul. Acest Nommo și-a folosit corpul pentru a hrăni oamenii și le-a dăruit principiile sale despre viață.
În religiile antice, exilul era pedeapsa maximă acordată unui zeu. Într-un text babilonian, Marduk se plângea că a fost exilat din orașul său, Babilon. Într-un alt mit, numit Enlil și Ninlil, zeul furtunii a primit aceeași pedeapsă pentru că a violat-o pe tânăra Sud, devenită mai târziu Ninlil. În timp ce zeița se scălda într-un râu, Enlil, care tocmai trecea pe acolo, a văzut-o goală. Înfierbântându-se foarte tare, și-a încercat farmecul de cuceritor pe tânăra zeiță. Aceasta însă l-a refuzat, motivând că este virgină (și probabil dorind să rămână așa până la căsătorie). Prefăcându-se că acceptă refuzul, el a invitat-o pe fecioara cu ochi negri la o plimbare cu barca. Dacă în mitul japonez era vorba despre o tentativă de viol, în cel sumerian violul s-a produs. Fiind naivă, fecioara a acceptat plimbarea, iar odată ajunși în larg, Enlil a violat-o. Pentru fapta sa a fost surghiunit și trimis in Lumea de Jos. Contrar tuturor așteptărilor, zeița l-a urmat, iar Enlil a luat-o de soție, dăruindu-i titlul de Ninlil („Doamna vântului”). Se mai spune în respectivul mit că, de fapt, nu Enlil a sedus-o, lucrurile stând tocmai invers. Mama ei a trimis-o să se scalde pe drumul pe care trecea zeul de obicei, sperând că el se va îndrăgosti după ce o va vedea în toată splendoarea ei. Misiune îndeplinită fără niciun fel de probleme.
Toate aceste legende ale unor popoare diferite, uneori despărțite de mii de kilometri, vorbesc despre adevăratul motiv al stabilirii zeilor pe Pământ, adică exilul. Așadar nu ar fi deloc deplasat să acceptăm ceea ce ne-au transmis strămoșii noștri, în loc să căutăm alte explicații lipsite de logică, bazate pe îndoctrinare religioasă sau pe încăpățânare evoluționistă. Prin urmare, putem să ne întrebăm: dacă motivul real al acestui exil nu a fost răzvrătirea fiului cel mare împotriva tatălui său, ci unul de natură sexuală? Sumerienii credeau că Enlil a fost exilat din casa zeilor din cauză că a violat-o pe fecioara Ninlil. Pentru japonezi, Susanoo a fost izgonit pe planeta noastră după ce a încercat să-și violeze sora. În ambele cazuri, motivul exilului este violul / tentativa de viol.
Și indienii au păstrat agresiunea sexuală în cărțile lor sfinte, atribuindu-l însă nașterii lumii și eliminând exilul. Potrivit Vedelor, zeul Prajapati a vrut într-o zi să-și violeze fiica, pe Usas. Pentru a scăpa de el, fata s-a transformat în căprioară și s-a ascuns în pădure. Însă tatăl ei a găsit-o și s-a transformat în cerb pentru a-și pune în aplicare planul violului. Zeii, șocați de această faptă, l-au pedepsit. Când religia vedică s-a transformat în brahmanism, Prajapati a devenit Șiva, nimeni altul decât Enki, după cum am demonstrat deja. Cum Susanoo al japonezilor este tot Enki, găsim la indieni același personaj în legătură cu violul.
La rândul lor, egiptenii au modificat povestea, pentru a ascunde adevăratul motiv al prezenței zeilor pe planeta noastră. Doi frați, Geb (zeul Pământului) și Nut (zeița cerului), s-au hotărât să se împreuneze. Din motive necunoscute, zeul suprem Ra s-a opus acestei relații și i-a despărțit pe cei doi frați. Însă a fost prea târziu: Nut rămăsese însărcinată. Supărat la culme, Ra, zeul Soarelui, i-a interzis să nască în cele 360 de zile ale anului, care îi aparțineau (calendarul egiptean era unul solar). Însă zeului Djehuty (Thoth) i s-a făcut milă de ea și i-a oferit cinci zile suplimentare în care să nască, zile câștigate la zaruri de la Lună, din acel moment anul având 365 de zile. În acest mit, Geb, zeul Pământului, este Enki al sumerienilor, „Domnul Pământului”. Sora sa, zeița cerului, este Ninhursag, cea supranumită de multe ori „Regina cerului”. Iar pe Ra l-am identificat cu An al sumerienilor, tatăl celor doi. Opoziția crâncenă a lui Ra față de această relație sexuală sugerează anormalitatea ei, lucru care duce cu gândul la posibilitatea aceluiași viol despre care aminteau alte popoare. Un papirus de la sfârșitul civilizației faraonice, din timpul Dinastiei a XXX-a, de la Saft el-Hinneh, în Delta Nilului, face lumină în această poveste, susținând că Geb și-a violat mama. Însă în realitate nu Tefenet (Tefnut), mama lui Geb, a fost victima agresiunii sexuale, ci sora lui, cea considerată în mai toate culturile mama zeilor și a oamenilor.
Despre o răpire soldată cu un viol vorbeau și grecii. Zeul lumii subterane, Hades, a zărit-o într-o zi pe nepoata sa, Persephone, fiica zeilor Zeus și Demeter. Apăsat de singurătate și îndrăgostit lulea, Hades s-a hotărât să se căsătorească cu nepoata sa. Știind însă că ea nu va accepta de bună voie să-l însoțească în Lumea de Jos, a răpit-o și a dus-o în lumea sa, unde a luat-o de nevastă. Deși nu este specificat violul în mod explicit, ne imaginăm că au avut loc relații sexuale între înfierbântatul zeu și frumoasa lui mireasă. Aflând cele întâmplate, mama fetei, Demeter, a hotărât să pustiiască Pământul până când fiica îi va fi înapoiată. Temându-se ca nu cumva să moară toate viețuitoarele Terrei, zeii i-au cerut lui Hades să o trimită pe Persephone înapoi. Pentru că el a refuzat, zeii l-au trimis pe semizeul Herakles (Hercules la romani) să o recupereze. În mod surprinzător, când fata a ajuns în brațele mamei sale, a cerut să fie lăsată să se întoarcă la soțul ei. Pentru a-i împăca și pe cei doi soți, și pe mamă, Zeus a hotărât ca Persephone să locuiască jumătate de an pe Pământ, alături de mamă, și jumătate de an în Lumea de dincolo, alături de soț. Preferând să rămână alături de violatorul ei, Persephone a reacționat întocmai ca Ninlil a sumerienilor. Pe Hades l-am identificat cu Enki, prin urmare este vorba și aici despre același eveniment consemnat de multe alte popoare antice.
Dacă zeul înțelepciunii a fost agresorul sexual, cine era victima? Pentru japonezi, ea era sora lui. Pentru popoarele din Mesopotamia, prima zeiță cu care Enki a avut o relație este tot sora sa. Într-un mit de prin 1800 î.e.n. se spune că Enki s-a unit cu Ninhursag („Doamna muntelui înalt”), care a născut-o pe Ninsar („Doamna plantelor verzi”). Enki s-a împreunat și cu fiica lui, din uniunea lor ivindu-se zeița Ninkurra („Doamna țării”). Ninkurra a fost la rândul ei însămânțată de Enki și a născut-o pe Uttu („Vegetația”). Zeul s-a culcat și cu aceasta, însă Ninhursag i-a luat sămânța și a transformat-o în opt plante pe care Enki le-a mâncat și s-a îmbolnăvit, opt organe fiindu-i afectate. În final ea l-a iertat și, pentru a-l vindeca, a creat opt ființe divine (Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanșe, Azimua, Ninti și Enșag), câte una pentru fiecare organ afectat de boală. Deși mitul a fost interpretat ca fiind o referire la apa dulce, reprezentată de Enki, care udă pământul (Ninhursag), ajutând la creșterea plantelor, povestea are mai mult sens nu metaforic, ci mot-a-mot: Enki și Ninhursag au întreținut relații sexuale.
Despre această relație amintesc multe alte scrieri antice. În textul babilonian Întronarea lui Iștar ca regină a cerului, zeița s-a căsătorit cu Sin, zeul Lunii. În Asiria, prin secolul al IX-lea î.e.n., zeului Așșur i s-a atribuit ca soție Iștar. Dumuzi la sumerieni sau Tammuz la babilonieni a fost primul iubit al zeiței Inanna / Iștar. Babilonienii chiar îl numeau „unicul frate al lui Iștar”. În Egipt, Asar (Osiris) și Aset (Isis) erau cei doi frați care se iubeau încă din burta mamei lor. Sin, Așșur, Dumuzi, Tammuz și Asar sunt diferite nume ale lui Enki, iar Inanna / Iștar ori Aset este sora lui, Ninhursag. Legenda hitită Regatul din ceruri amintește și ea această relație: fiul cel mare al lui Anu, Kumarbi, s-a împreunat de nenumărate ori cu Zeița Muntelui. Pe Kumarbi l-am identificat cu Enki iar Zeița Muntelui nu poate fi decât „Doamna Muntelui Înalt”, Ninhursag. O nouă legătură dintre cei doi este indicată de un alt text sumerian, în care Ninhursag este numită „Tsir”, adică „Șarpele”. Acesta era în mod normal epitetul lui Enki iar faptul că amândoi au fost numiți „șerpi” sugerează că făceau parte din aceeași familie. Deși toate aceste mituri ne spun că Ninhursag s-a împreunat cu Enki de bună voie, nu putem să îl uităm pe cel care susține că ea a fost violată, urmându-și apoi agresorul în exil și chiar căsătorindu-se cu el.
Exilul cauzat de un act sexual se află bine ascuns și în Biblie, la începutul ei. Cartea Facerea ne spune că primii oameni au fost izgoniți din Grădina Edenului după ce au mâncat fructul cunoașterii. Pigmeii mbuti din Congo au un mit asemănător: ființa supremă a creat un paradis în care să locuiască oamenii, cărora le-a interzis să mănânce din fructul arborelui tahu; oamenii au încălcat regula și au fost nevoiți să îndure neajunsurile vieții de muritor. Cunoașterea în Vechiul Testament se referă de obicei la raporturi sexuale. De exemplu: „După aceea a cunoscut Adam pe Hawwah, femeia sa, și ea, zămislind, a născut pe Qayin” (Facerea 4:1); „După aceea a cunoscut Qayin pe femeia sa și ea, zămislind, a născut pe Hanok” (Facerea 4:17); „Adam a cunoscut iarăși pe Hawwah, femeia sa, și ea, zămislind, a născut un fiu și i-a pus numele Șet” (Facerea 4:25); „Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat” (Facerea 19:8); „Iar ei au cunoscut-o pe ea și și-au bătut joc de ea toată noaptea până dimineața” (Cartea Judecătorilor 19:25). Prin urmare, cunoașterea dobândită de cei doi nu poate fi decât cea sexuală. Abia după ce au dobândit acea „cunoaștere” și au părăsit Edenul, Adam și Eva au avut copii. Cuvântul „eden” provine din sumerianul „edin”, care înseamnă „sălașul celor drepți” (adică zeii), care a devenit „edinu” („stepă” sau „câmpie”) în akkadiană. Adam și Hawwah (Eva) erau primii oameni iar tatăl lor, conducătorul lumii; în Sumer, Enki și Ninhursag erau primii copii ai lui An, conducătorul lumii. Observăm că zeul i-a interzis doar lui Adam să se atingă de fructele cunoașterii: „A dat apoi Yahweh Elohim lui Adam poruncă și a zis: Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!”, de unde rezultă că „fructul oprit” ar putea fi chiar virginitatea surorii sale. Șarpele, cel care a convins-o pe Hawwah să păcătuiască, este unul dintre simbolurile lui Enki, iar prezența sa în text nu pare a fi întâmplătoare. Termenul biblic pentru „șarpe” este „nahaș”, care provine din rădăcina „nhș”, ce înseamnă „a afla, a descifra”. Prin urmare, „nahaș” s-ar putea traduce și prin „cel care află, cel care descifrează”, un epitet care i s-ar potrivi perfect lui Enki, zeul înțelepciunii și al inteligenței. Chiar s-a descoperit o tăbliță de lut de acum 4200 de ani, aflată în prezent la British Museum, pe care este înfățișat Enki în Grădina Edenului. Nu lipsesc din peisaj Pomul Cunoașterii și șarpele. Conform Bibliei doar Adam a fost izgonit, Hawwah urmându-l de bunăvoie, întocmai ca în mitul sumerian al violului: „De aceea l-a scos Yahweh Elohim din grădina cea din Eden”; „Și izgonind pe Adam, l-a așezat în preajma grădinii celei din Eden”. În Facerea 3:20 se spune că „a pus Adam femeii sale numele Hawwah, adică viață, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii”. Zeița Ninhursag a fost cunoscută peste tot în lume ca mamă a zeilor și a oamenilor. Coasta din care Hawwah a fost creată reprezintă un joc de cuvinte: în sumeriană, „ti” însemna și „coastă”, și „viață”. Unul dintre epitetele lui Ninhursag era Ninti, care se poate traduce atât ca „Doamna vieții”, cât și ca „Doamna coastei”. Iar în Biblie, soția lui Adam a devenit și cea născută din coastă, și cea numită „viață”. Din povestea lui Adam și a Hawwei nu lipsește agresiunea sexuală despre care aminteau numeroase mituri din întreaga lume. Textul gnostic Apocriful lui Ioannes susține că Hawwah a fost violată de căpetenia arhonților. Același lucru se găsește și în Despre obârșia lumii, unde nu doar această căpetenie a violat-o, ci și alți îngeri: „Și aceștia au făptuit lucruri fără băgare de seamă și au venit la ea. Au prins-o și și-au aruncat sămânța pe ea (…) nu au spurcat-o în mod firesc ci dezgustător, pângărind pecetea primei sale voci (…) Stăpâniile și îngerii lor au pângărit-o în toate felurile”.
Există câteva asemănări între povestea lui Adam și Hawwah și mitul egiptean al lui Geb și Nut. Numele Adam provine din termenul „adama”, care înseamnă „pământ”. Lucru logic, de altfel, ținând cont că a fost făcut din pământ, în versiunea Bibliei. Numele Geb înseamnă în egipteană „pământ” și provine din cuvântul sumerian „gi”, care are aceeași semnificație. Și Geb, și Adam, și-au numit cel de-al treilea fiu Seth în traducerea grecilor. Ambii au avut câte doi fii aflați în conflict, în ambele familii unul ucigându-l pe celălalt din pricina aceluiași motiv: gelozia. Fiul ucis al lui Adam (Hebel) era păstor, iar cel al lui Geb (Asar) era reprezentat mereu cu cârja de păstor în mână. Am văzut că Geb din această legendă este Enki al sumerienilor, de unde rezultă că Adam din cartea Facerii nu este primul om, ci primul zeu care a pășit pe planeta noastră. Un indiciu în această privință ni-l oferă și gnosticii setieni, pentru care unul dintre eoni era Adama, al cărui fiu, Seth, s-a încarnat în tâmplarul Iesous. Pentru gnostici, Adama și Seth erau entități superioare, nu primii oameni, la fel cum îi considerau de altfel și restul popoarelor, care îi numeau zei. Putem astfel concluziona că biblicii Adam și Eva sunt marii zei ai sumerienilor, Enki și Ninhursag. În plus, legenda lui Lucifer (inexistentă în Biblie), pe care l-am echivalat cu același Enki, este copia poveștii lui Adam. Lucifer era primul înger, fiul lui Dumnezeu; Adam era primul om, fiul lui Yahweh Elohim. Lucifer a fost izgonit din cer pentru că a păcătuit; Adam a fost izgonit din Grădina Edenului (echivalată de creștini cu raiul ceresc) pentru că a păcătuit. Lucifer a fost exilat pe Pământ, la fel ca Adam. Lucifer s-a considerat egalul lui Dumnezeu, Adam a devenit la fel ca zeii Elohim, după cum susține chiar Biblia: „Şi a zis Yahweh Elohim: Iată Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul” (Facerea 3:22). Căderea lui Lucifer din creștinism nu este decât căderea veterotestamentară a lui Adam, ceea ce înseamnă că, pentru inventatorul acestui mit, Adam nu era primul om, ci prima zeitate ajunsă pe Pământ.
Exilul cauzat de viol, întâlnit în multe religii antice, este în realitate adaptarea poveștii eonului răzvrătit, Sophia gnosticilor. În secolul al II-lea, episcopul Irenaeus din Lyon scria în Adversus Haereses („Împotriva ereziilor”): „Sophia s-a aprins de patimă pentru a-și îmbrățișa eonul pereche, Theletos. Această patimă s-a născut mai întâi printre cei care erau uniți cu Nous și Aletheia, dar a trecut prin pângărirea acestui eon degenerat, care a săvârșit nelegiuire sub motivul iubirii, dar aceasta a fost de fapt o influență a nesocotinței”. Nelegiuirea sub motivul iubirii nu poate fi decât violul, iar patima care a cuprins-o, „influență a nesocotinței”, ce a dus la pângărire, sugerează același lucru. Păcatul ei nu a fost „violarea” lui Theletos, ci a Tatălui ceresc, Bythos / Anu, tot Irenaeus menționând că „patima ei a stat în aceea că a căutat să cerceteze natura Tatălui, căci ea a dorit, cum spun ei, să cuprindă măreția Tatălui”. După cum am văzut deja, „violul” spiritual a avut loc din cauza lipsei capacității Sophiei de a procrea, pe care spera să o obțină în urma împreunării forțate cu eonul suprem. Planul nu i-a reușit și s-a trezit încarcerată în lumea materială, Pământul devenindu-i trup.
Dacă Sophia este „violatoarea”, de ce anticii i-au atribuit lui Enki fapta? Un indiciu îl reprezintă faptul că „sophia” în limba greacă înseamnă „înțelepciune”, iar zeul înțelepciunii în majoritatea culturile era Enki. Pentru a afla adevărul, trebuie să ne întoarcem la povestea eonului izgonit.
Captivă în Universul material, devenită Pământul, exilata Sophia a reușit să extragă din Enlil miliarde de spirite pe care le-a închis în trupurile animalelor și plantelor pe care le-a creat. Văzându-se în pericolul de a fi consumat complet de noile creații ale Sophiei, Enlil a încercat să o oprească printr-o serie de extincții care în cele din urmă au slăbit-o. Profitând de scăderea puterii adversarului, fiul lui Anu / Bythos a apelat la soluția finală pentru a o opri odată pentru totdeauna: a divizat-o și a închis-o în două corpuri diferite.
În primul capitol al Facerii biblice, „a făcut Elohim pe om după chipul său; după chipul lui Elohim l-a făcut; l-a făcut bărbat și femeie” (1:27). Conform scrierilor gnostice, Sophia (eon feminin) și-a asimilat perechea masculină, pe Theletos, devenind din acel moment o entitate androgină, ceea ce explică hermafrodismul primului „om” în Biblie. În al doilea capitol, cele două sexe au fost separate: „Atunci a adus Yahweh Elohim asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Yahweh Elohim femeie și a adus-o la Adam” (2:20-21). Dacă la prima vedere pare că Biblia descrie un proces de clonare, împărțirea „omului” în două ființe nu s-a rezumat doar la materie, ci și la spirit. „Ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (2:23), spunea Adam în Facerea veterotestamentară. „Când Hawwah era încă în Adam, moartea nu exista. Când ea a fost separată de el, moartea a venit întru ființă. Dacă el se face iarăși întreg ca la început, nu va mai fi moarte”, afirmă și Evanghelia lui Philippos. „Atunci Theos, Arhontele eonilor și puterilor, ne-a separat cu mânie. Atunci am devenit doi eoni”, susține textul gnostic Descoperirea lui Adam. Din aceste pasaje înțelegem că cele două ființe, Adam și Hawwah, reprezentau inițial un singur eon androgin, acel amestec dintre Sophia și Theletos.
Cine era cel care a realizat separarea? Gnosticii setieni spuneau că Sophia a încercat să-l golească pe Ialdabaoth de lumina cu care a fost stropit, pentru a-l lipsi de putere, prin intermediul unui om de statură mare, umplut în taină cu Nous (inteligență) și Entymesis (gândire). Ialdabaoth l-a pizmuit pe om și a încercat să-l golească de putere cu ajutorul femeii, Eua (Hawwah în ebraică), pe care a făcut-o din gândul lui. Ialdabaoth era Enlil, fiul lui Anu, așa cum am stabilit deja. „Omul” de statură mare, care îl golea de putere, era Sophia închisă în trupul planetei noastre. Crearea Hawwei din gândul lui Ialdabaoth, adică separarea Sophiei în doi eoni, a fost opera lui Enlil. În Descoperirea lui Adam, cel care i-a „separat cu mânie” era „Arhontele eonilor și puterilor”, adică același zeu al furtunii. Chiar și Vechiul Testament susține aceeași ipoteză, separarea Hawwei de Adam fiind pusă pe seama uneia dintre divinitățile Elohim („Copiii lui El”), Enlil fiind primul fiu al lui An / El / Bythos. Facerea veterotestamentară susține că Yahweh era respectivul Elohim, însă mulți cercetători au ajuns la concluzia că miturile biblice prezintă faptele altor divinități, pe care zeul evreilor le-a înlocuit. Și sumerienii puneau pe seama zeului furtunii acea separare, Enlil fiind cel care a despărțit cerul de Pământ. În acest context, „cerul” reprezintă o entitate cerească, adică un eon (nimeni alta decât Sophia), pe care fiul lui Anu a despărțit-o de Pământ; cu alte cuvinte, el a scos-o pe răzvrătită din corpul pe care i-l atribuise inițial, planeta noastră.
Cele două jumătăți ale Sophiei, Adam și Hawwah ai evreilor, au fost considerate în majoritatea culturilor Gemenii Divini, reprezentați de popoarele mesopotamiene sub forma a doi șerpi încolăciți, care reprezintă structura de dublu helix a A.D.N.-ului (acidul care se găsește în fiecare celulă a ființelor vii, esențială pentru identitatea oricărui organism), inventat de Sophia pentru a crea viață. Sumerienii i-au numit pe gemeni Enki („Domnul Pământului”) și Ninki („Doamna Pământului”) sau Ki („Pământul”) datorită faptului că, pe când erau uniți într-o singură entitate, Sophia, trupul lor era planeta noastră. În Biblie, numele lui Adam provine din termenul „adama”, care înseamnă „pământ”; la fel ca la sumerieni, a primit acest nume nu pentru că a fost creat din „țărână din pământ”, după cum susține Vechiul Testament, ci pentru că a fost înainte de separare chiar planeta Pământ. Spre deosebire de majoritatea popoarelor, care considerau Terra a fi o zeiță (adică Sophia), pentru egipteni planeta noastră era un zeu, Geb, al cărui nume înseamnă „pământ” și provine din cuvântul sumerian „gi”, care are aceeași semnificație. Pe Geb l-am echivalat cu Enki al sumerienilor și astfel înțelegem motivul pentru care a primit acest nume.
Înjumătățirea Sophiei sau divizarea primului „om” în bărbat și femeie indică o încercare de restaurare a eonilor inițiali, Sophia („Înțelepciunea”) și Theletos („Dorința”). O încercare eșuată, din câte se pare. Dacă Enlil ar fi reușit restaurarea dorită, Enki ar fi trebuit să fie zeul dorinței, iar Ninki cea a înțelepciunii. Însă, pentru antici, lucrurile stăteau tocmai invers: el era zeul înțelepciunii iar ea cea a sexualității. Sophia înseamnă „înțelepciune” în greacă, acesta fiind principalul atribut al eonului decăzut; pentru mesopotamieni, Enki era zeul înțelepciunii. Preotul egiptean Manethon scria despre Enki, pe care îl numea Djehuty (Thoth pentru greci), că înțelegea misterele a „tot ceea ce este ascuns sub bolta cerească”, fiind considerat inventatorul scrierii hieroglifice, al gramaticii, al matematicii, al legilor, al astronomiei și al calendarului. În același timp, Ninki era zeița dorinței sexuale și a iubirii, atribute ale lui Theletos. Enki nu era doar Sophia întrupată, ci conținea și o parte din Theletos, astfel încât a fost considerat și zeul fertilității în majoritatea culturilor. La fel stau lucrurile și în cazul surorii sale gemene care, deși era formată în mare parte din eonul numit „Dorință”, a moștenit și înțelepciunea Sophiei. Papirusul Chester Beatty de la British Museum o descrie pe Aset (Isis) ca fiind „o femeie deșteaptă (…) mai inteligentă decât nenumărați alți zei (…) Nimic din cer și de pe pământ nu-i era necunoscut”. Ea stăpânea cuvintele puterii, „pe care le cunoștea cu pronunția corectă și nu se întrerupea din vorbire, fiind desăvârșită atât în darea poruncii, cât și în rostirea cuvântului”, după cum nota celebrul egiptolog Ernest Alfred Thompson Wallis Budge în Egyptian Magic („Magia egipteană”) și The Gods of the Egyptians („Zeii egiptenilor”). Astfel, din cauză că divizarea eonului răzvrătit nu a reușit așa cum și-a dorit Enlil, Enki și Ninki / Ninhursag nu erau identici cu Theletos și Sophia, ci două entități diferite, care păstrau elemente ale ambilor eoni. Ce-i drept, nu în proporții egale.
Pentru antici, proto-Pământul în care era închisă Sophia a fost o uriașă planetă acoperită cu apă, motiv pentru care mesopotamienii au considerat-o pe Tiamat zeița apelor. Enki a preluat această însușire, devenind zeul apelor, akkadienii și babilonienii chiar numindu-l Ea („Casa apei”). Casa lui era Abzu (soțul lui Tiamat în Enuma Eliș), un loc aflat în adâncul apelor subterane. În textul Enki și ordinea lumii, zeul spunea că s-a născut în cer și a venit pe Pământ, unde a asanat mlaștinile, umplându-le cu pești, apoi a umplut Tigrul și Eufratul cu „apă de viață dătătoare”. Din câte am văzut, Sophia este cea care a făcut să apară viața pe Pământ. În creștinism Enki este Lucifer, îngerul răzvrătit care și-a atacat tatăl, exilat pentru această faptă pe Terra. Pentru hitiți și hurieni el era Kumarbi iar pentru japonezi, Susanoo, de asemenea zeități exilate pe Pământ. În realitate, vinovată de aceste fapte și pedepsită cu exilul a fost Sophia. Planeta Venus a fost asociată cu Lucifer, fiind jumătatea pierdută a proto-Pământului după impactul cu Jupiter. Kronos, primul conducător al Pământului la greci și conducătorul titanilor în lupta împotriva olimpienilor, este tot Enki; însă primul război al zeilor a fost dus de Zeus (Enlil) împotriva Sophiei.
Nu doar lui Enki i-au fost atribuite faptele Sophiei, ci și surorii sale. Episodul împreunării eonului decăzut cu tatăl ceresc Bythos / Anu, în scopul obținerii capacității de a procrea, pentru antici a avut-o în rolul principal pe cea considerată zeița iubirii și a sexualității. La sumerieni, Inanna, zeița iubirii și a frumuseții, a devenit consoarta zeului suprem An. Egiptenii aveau un mit asemănător în care Ra, zeul Soarelui și conducătorul panteonului, a fost înveselit de fiica sa, Hathor (zeița iubirii), după ce aceasta a dansat goală în fața lui, apoi a început să-l gâdile. Fără îndoială că numărul de striptease și pipăirea împăratului ceresc au dus la sex din moment ce, în cadrul unei procesiuni din templul lui Hathor din Dendera, statuia ei era dusă din interiorul sanctuarului până pe acoperiș, unde fusese construită o capelă specială pentru ceremonia unirii zeiței cu discul solar. Și într-un mit japonez, copiat după cel egiptean, zeița Soarelui, Amaterasu, s-a închis într-o grotă cerească, din care a ieșit doar după ce Ame-no-Uzume („Fata cerului”) s-a dezbrăcat și a început să danseze obscen. Motivul pentru care Ninki / Ninhursag / Inanna a fost considerată zeița iubirii, sexualității și fertilității, nu are legătură cu erotismul, ci tot cu eonul răzvrătit; sexul creează viață iar Sophia era creatoarea vieții în lumea materială, prin atragerea spiritelor rupte din Enlil. Curios este că, deși era zeița sexualității, sora lui Enki a fost considerată fecioară în multe culturi ale lumii. Acest epitet al ei provine tot din povestea Sophiei, care nu a reușit să procreeze, la fel ca eonii din Ogdoadă și Decadă, această incapacitate ducând la atacarea împăratului și exilarea ei ulterioară. Nefiind capabilă să dea naștere pe cale naturală, pentru antici ea a rămas pururea fecioară. Cum Sophia nu mai exista în timpul oamenilor, ci doar cele două jumătăți ale ei, strămoșii noștri au transferat virtutea virginității zeiței iubirii.
Odată cu nașterea Gemenilor Divini, Sophia a dispărut din mituri. Amintirea ei însă nu s-a șters complet, religiile lumii menționând-o fugar. În Sumer era numită Namma sau Nammu, fiind una dintre cele mai importante zeițe, deși prea puțin cunoscută, care făcea parte din cea mai veche generație a divinităților, fiind asociată cu panteonul din Eridu (orașul lui Enki) și cu magia. În textul Enki și Ninmah, Namma este numită „mama primordială care a dat naștere zeilor Universului”. În tăblița 1 a listei de zeități An-Anum, ea poartă titlurile „mamă care a dat naștere cerului și pământului” și „mamă a zeului Enki”, care i-a preluat majoritatea funcțiilor. Într-un mit ea este și mama zeiței Ningikuga, adică Ninki / Ninhursag. Într-o inscripție dintr-un templu ridicat în cinstea ei, regele Lugal-Kisal-si a descris-o ca fiind „consoarta lui An”, ceea ce amintește de împerecherea Sophiei cu Bythos / Anu. Pentru semiții din Mesopotamia, ea era Tiamat, zeița primordială a oceanului și a haosului, consoarta lui Abzu / Apsu (casa subterană a lui Enki). Indienii o numeau Aditi, prima divinitate vedică, mama zeilor și a spiritelor, sau Șakti, energia feminină primordială care a creat Universul și care s-a reîncarnat în consoartele celor trei mari Trimurti: Sarasvati, zeița artelor, cunoașterii, muzicii și cuvântului, Lakșmi sau Sri, zeița bogăției, iubirii, norocului, prosperității materiale și spirituale, și Parvati, zeița iubirii, fertilității și devotamentului. Pentru azteci ea era Coatlicue, zeița Pământului și a morții, Cihuacoatl, patroana femeilor moarte la naștere, și Tlazolteotl, zeița sexual impură și păcătoasă. În Grecia era cunoscută ca Athena (Minerva pentru romani), zeița fecioară a înțelepciunii, a curajului, a inspirației, a civilizației, a justiției, a strategiei, a matematicii, a artelor și a meșteșugurilor, numită „Parthenos” („Fecioara”) și „Promakhos” („Prima luptătoare”). Tot ea este și Nyx (sau Nox pentru romani), personificarea nopții, dar și Hekate (numită Trivia de romani), zeița fecioară a vrăjitoriei, a răscrucilor, a Lunii și a necromanției, conducătoarea Pământului, a mărilor și a cerului, mama îngerilor și sufletul cosmic al lumii. În Egipt era cunoscută ca Heka, personificarea magiei, Ma’at, principiul adevărului, echilibrului, ordinii, legii, moralității și dreptății, sau Neit, „Zeița-mamă fecioară”, „Stăpâna cerului”, „Deschizătoarea de drumuri”, inventatoarea nașterilor, zeița războiului și a vânătorii. Ultimele ei cuvinte, lăsate oamenilor, sunt cele menționate pe templul său din Sais: „Eu sunt tot ce a fost și tot ce va fi. Până acum niciun muritor nu a reușit să ridice vălul care mă acoperă”. Sophia a dispărut, vălul a acoperit-o iar Enki și Ninhursag s-au născut, înlocuind-o.
Facerea, prima carte biblică, ne ajută să descoperim povestea divizării eonului decăzut și nașterii Gemenilor Divini, numiți aici Adam și Hawwah. Autorul ne spune că Elohim l-a făcut întâi pe Adam. Din propoziția „l-a făcut bărbat și femeie” nu ar trebui să înțelegem că Adam era o ființă hermafrodită, ci doar că reprezenta corpul în care a fost mutată androgina Sophia, care până atunci a avut ca trup întreaga planetă. Cuvântul „hermafrodit” provine din grecescul „hermaphroditos”, format din numele zeilor Hermes și Aphrodite, adică Enki și Ninhursag ai sumerienilor, Gemenii Divini născuți din divizarea Sophiei. Mutarea eonului răzvrătit dintr-un trup în altul este explicată în cartea As It Was din 1976. Autorul Cyril Henry Hoskins susținea că spiritul unui lama tibetan, Lobsang I, a fost mutat în corpul său de niște ființe dintr-o realitate paralelă, pe care le-a numit „Grădinarii Pământului”. Hoskins / Lobsang mai spunea că aceste entități obișnuiesc să aleagă indivizi cărora le extrag niște micuțe „coarde de argint” din zona cefei, care leagă trupul de spirit, pe care le înlocuiesc cu cele ale unor „Grădinari”. În acest mod, după spusele autorului, spiritul său a fost înlocuit cu cel al tibetanului. Și probabil la fel a fost mutată Sophia în corpul lui Adam, proces descris prin „și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie”.
Varianta oficială este că trupul lui Adam a fost făcut din „țărână din pământ”. Termenul ebraic „adama”, din care provine numele personajului biblic, inițial nu se referea la orice fel de sol, ci la cel roșu-închis. Un cuvânt asemănător, akkadianul „adamatu” înseamnă chiar „pământ roșu-închis”. Culoarea roșie este numită în ebraică „adorn”. Toate aceste trei cuvinte își au rădăcina în cuvântul „dam”, care înseamnă „sânge”. În plus, cuvântul akkadian „tit” („țărână, lut”), sinonim cu ebraicul „adama”, provine din sumerianul „tiit”, care s-ar traduce prin „ceea ce este cu viață”. În ebraică, „tit” înseamnă „noroi” și are ca sinonim cuvântul „boș”, care are aceeași rădăcină cu „beșa” („ou”). Prin urmare, acea „țărână” se referă în realitate la un ou sau, mai exact, la un ovul, iar fabricarea unei ființe în acest mod sugerează o concepție artificială sau fertilizare în vitro. În același timp, autorul necunoscut al cărții biblice dă de înțeles și proveniența lui Adam din planeta Pământ, corpul Sophiei de la încarcerarea ei până în acel moment. Astfel, numele Adam se poate interpreta în mai multe feluri: „Cel din Pământ”, „Cel făcut din sol roșu-închis”, „Cel făcut din sânge” sau „Cel făcut din ovul”. Fără îndoială că Enlil a folosit pentru fabricarea noului trup al Sophiei material genetic deja existent în acel moment pe Terra, pe care l-a îmbunătățit pentru a fi capabil să susțină imensa cantitate de energie pe care o reprezenta eonul exilat. Nu știm ce specie sau specii de animale au fost folosite pentru realizarea trupului lui Adam însă, ținând cont de asemănarea zeilor cu oamenii, intuim că era vorba despre familia de primate Hominidae, din care face parte și omul. Mai mult ca sigur materialul genetic hominid a fost amestecat cu cel al altor specii, pentru realizarea A.D.N.-ului mult mai complex al zeilor. Tot după aspectul fizic al zeilor din vechime sau al extratereștrilor de astăzi ne putem da seama că Adam, noul corp al Sophiei, era înalt, blond, cu pielea albă și cu ochii albaștri. Pentru gnosticii setieni era un om de statură mare, umplut cu inteligență și gândire, iar pentru egipteni era Asar, alter-ego-ul heliopolitan al lui Enki, care avea aproape cinci metri în înălțime.
Mutată într-un corp nou, Sophiei i-a fost dată planeta în stăpânire. „Să facem om după chipul și după asemănarea noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul!” (1:26), le-a spus Enlil celorlalți Elohim, care formau Consiliul Zeilor. Apoi a mutat-o într-o „grădină” „ca s-o lucreze și s-o păzească” (2:15), unde se aflau „tot soiul de pomi plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat” (2:9). În acel loc, fiul lui Anu a adus „toate fiarele câmpului și toate păsările cerului” (2:19) pentru ca Sophia să le numească. „Și a pus Adam nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice” (2:20), mai spune Vechiul Testament, adică studia animalele pe care chiar ea le crease, într-un loc special amenajat, un fel de rezervație naturală. Referitor la „grădină”, din faptul că trebuia „s-o lucreze și s-o păzească” înțelegem adevăratul rol al Sophiei, încredințat de Enlil: să-și îngrijească animalele și plantele pe care le-a făcut pe planeta care i-a servit cândva ca trup. Cele două jumătăți ale ei, Gemenii Divini, au fost încoronate ca regele și regina Pământului, titluri simbolizate în Sumer prin numerele 50 și 45.
Despre acea „grădină” a Edenului, care amintește de „Grădinarii Pământului” menționați în As It Was de Cyril Henry Hoskins / Lobsang I, Sfântul Ioannes Damaskinos, considerat ultimul părinte bisericesc, scria în capitolul 11 din Dogmatica prin secolul al VIII-lea. Numind-o „rai”, el susținea că „este situat în partea de răsărit, mai sus decât tot pământul. Are o climă temperată și este luminat de un aer foarte fin și curat, acoperit cu plante veșnic înflorite, plin de miros de bună mireasmă, umplut de lumină, depășind noțiunea oricărei frumuseți și podoabe simțite; un ținut cu adevărat dumnezeiesc și o locuință vrednică de cel făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Cu vreo trei secole și jumătate înainte, Vasilios cel Mare, considerat de asemenea sfânt de Biserica creștină, nota în Hexaimeros că „acolo a sădit Dumnezeu raiul unde nu era sila vânturilor, nu nepotrivire a celor patru stihii și patru vremi ale anului, nu grindină, nu trăsnete care aprind, nu volburi, nici trăsnete care lovesc, nici înghețare de iamă, nici umezeală de primăvară, nici înfocare de vară, nici uscăciune de toamnă (…) Acolo floarea nu puțină vreme strălucește (…) Buna mireasmă este fară de săț, frumoasa vopseală veșnic strălucește (…) Acolo sunt neamuri de feluri de păsări, care prin floarea aripilor și prin dulcea viersuire a glasului, dulceață prea minunată adaugă celor ce se văd, încât să se ospăteze omul prin toate simțirile: pe unele văzându-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipăindu-le, pe altele mirosindu-le și din altele gustând”.
Sophia nu a fost lăsată întreagă în trupul lui Adam, ci a fost divizată. „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (2:18), a spus zeul furtunii în aceeași geneză biblică. Prin urmare, „a adus Yahweh Elohim asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Yahweh Elohim femeie și a adus-o la Adam” (2:21-22). Cu alte cuvinte, a anesteziat-o pe Sophia pentru operația de separare. Pentru trupul Hawwei a fost clonat recipientul Adam. Așa cum am arătat deja, coasta din care a fost creată reprezintă un joc de cuvinte, „ti” însemnând în sumeriană și „coastă”, și „viață”, confirmând că ea a fost creată atât din materialul lui genetic, cât și din „esența vieții” lui. „Atunci Theos, Arhontele eonilor și puterilor, ne-a separat cu mânie. Atunci am devenit doi eoni”, după cum spunea Descoperirea lui Adam. Amestecul dintre Theletos și Sophia, „Dorința” și „Înțelepciunea”, a devenit Gemenii Divini Enki și Ninhursag sau Adam și Hawwah în varianta biblică.
În geneza veterotestamentară, Enlil i-a impus lui Enki o regulă de aur: „A dat apoi Yahweh Elohim lui Adam poruncă și a zis: Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (2:16-17). După cum am specificat, cunoașterea în Biblie se referă la sexualitate, „fructul oprit” simbolizând de fapt virginitatea Hawwei. Într-o exprimare liberă, ordinul ar putea suna cam așa: „Dacă te atingi de sora ta, te omor!”. Însă respectarea acestei porunci s-a dovedit a fi un lucru imposibil. Frumusețea ei, slăvită de toate popoarele din vechime, nu putea trece neobservată de Enki. Un Imn către Iștar, scris pe la 1600 î.e.n., ne poate ajuta să înțelegem ce ispită trebuia să înfrunte zilnic tânărul zeu:
„Ea e înveșmântată cu încântare și cu afecțiune,
Ea e plină de viață, farmec și voluptate,
Iștar e îmbrăcată cu încântare și tandrețe,
Ea e plină de viață, farmec și voluptate,
Dulci sunt buzele ei; viață e în gura sa,
La apariția ei totul se înveselește.
Ea e maiestuoasă; voaluri scumpe are pe capul ei;
Fața ei e frumoasă; ochii ei-s strălucitori”.
Luptându-se asiduu cu dorința sexuală (ori poate chiar cu iubirea) care îl măcina, în încercarea de a asculta porunca, Enki a cedat la un moment dat. A hotărât să ignore ordinul primit și să-și urmeze glasul inimii. „Șarpele însă era cel mai șiret dintre toate fiarele” (3:1), spune Biblia, reușind într-un final să-și convingă sora să renunțe la feciorie și să guste din fructul oprit al sexualității. Iar „femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit” (3:6), a început o relație secretă cu fratele ei, departe de ochii zeului furtunii, printre numeroșii pomi ai grădinii: „Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau” (2:25). Iată cum descrie mitul hitit al lui Ullikummi relația dintre Kumarbi și zeița muntelui:
„Se-mpreunează dar cu zeița muntelui
Și-aceasta îi cunoaște bărbăția,
De cinci ori o cuprinse-n brațe,
De zece ori în brațe-o strânse…”.
Un mit sumerian, păstrat pe tăblița catalogată cu numele BM 23631, susține că ea este cea care a făcut primul pas. Aici, Inanna i-a cerut fratelui său să o ajute să meargă într-un loc misterios unde cresc diferite plante și copaci. Ea dorea să le mănânce pentru a cunoaște secretele sexualității, de care era încă lipsită: „Ceea ce le privește pe femei, bărbatul, eu nu cunosc. Ceea ce le privește pe femei, dragostea, eu nu o cunosc”. Fratele a acceptat iar ea a gustat din respectivele fructe, ceea ce i-a adus cunoașterea mult dorită. Însă mitul fragmentar Inanna și Șukalletuda renunță la simbolistică, înlocuind gustatul fructului cu sexul. Aflată în aceeași grădină misterioasă pentru a obține cunoașterea, Inanna s-a întins și a adormit. Profitând de oboseala ei, un anume Șukalletuda s-a apropiat de ea și a violat-o. În ambele mituri ale Inannei acțiunea se petrece într-o grădină, unde cresc pomi care pot oferi cunoașterea sexualității, întocmai ca în Biblie. Dacă în primul mit fratele ei o ajută să obțină acea cunoaștere, cel de-al doilea susține varianta agresiunii sexuale, amintită și de alte popoare. Însă, indiferent cine pe cine a sedus, se pare că nu a fost vorba despre un viol, ci de consimțământul amândurora. În hinduism se consideră că din relația lui Șiva cu Șakti (aceiași Enki și Ninhursag) a luat naștere tantra yoga dar și Kama Sutra, text pe care l-a compus Nandi, portarul lui Șiva, după ce a fost martorul câtorva scene „fierbinți” în dormitorul stăpânilor săi. Indienii păstrează și în prezent nenumărate reprezentări grafice ale actelor sexuale dintre Șiva și Șakti sau Kali. „Oamenii îmi vor așeza patul rodnic, îl vor acoperi cu plante de culoarea lapislazulului, o să-mi aduc acolo iubitul, o să-l aduc acolo pe Amaușumgalanna, el își va pune mâna în mâna mea – somnul său e atât de înviorător, apăsarea inimii lui pe inima mea – plăcerea sa este atât de dulce”, spunea Inanna într-un text sumerian. Un altul, numit Enki și Ninhursag – un mit al paradisului, ne descrie finalul exploziv al unui astfel de act sexual, susținând că țipătul ei i-a „făcut penisul să ude șanțurile”. Iar în Vede, sperma lui a umplut un lac. Însă fericirea lor orgasmatică nu a durat prea mult…
Vechiul Testament sugerează că, după una dintre nenumăratele lor împreunări incestuoase, cei doi au adormit goi, în mijlocul naturii. Trezindu-se seara, și-au dat seama că puteau fi surprinși și s-au grăbit să se acopere cu ce au găsit la îndemână: „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, și au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte” (3:7). Fatidica soartă a făcut ca în acel moment să-și facă apariția Enlil: „Iar când au auzit glasul lui Yahweh Elohim, care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam și femeia lui de fața lui Yahweh Elohim printre pomii raiului” (3:8). Fiind strigat, Enki a fost nevoit să iasă gol de după copaci: „Și a strigat Yahweh Elohim pe Adam și i-a zis: «Adame, unde ești?» Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns»” (3:9-10). Probabil puțin șocat de acea apariție indecentă, Enlil l-a întrebat: „nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci?” (3:11). Neavând încotro, Adam și-a recunoscut fapta, susținând însă că a fost sedus: „femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat” (3:12). Și este posibil să fi spus adevărul, deoarece tăblița BM 23631 susține că ea este cea care a făcut primul pas. La rândul său, Hawwah / Ninhursag a dat vina pe fratele ei: „Și a zis Yahweh Elohim către femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?» Iar femeia a zis: «Șarpele m-a amăgit și eu am mâncat»” (3:13). Susținând că Șarpele a amăgit-o, Hawwah a dat de înțeles că a fost violată de cel numit „Șarpele”, variantă redată de miturile multor popoare. „Mâinile sale nespălate și le-a pus pe mine”, se plângea ea într-un text numit de Stephen Herbert Langdon „o liturghie clasică a Inannei” într-un articol din Revista de asirologie și arheologie orientală. Iar în Coborârea Inannei, „ea îl privește cu privirea morții, îi vorbește cu vorbe de mânie, strigă la el cu strigătul vinovăției”. Dându-i ei crezare, Enlil a izbucnit în stilul său furtunos, după cum îl citează Biblia: „pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii” (3:14). A hotărât chiar și pedeapsa pentru zeul neascultător: „blestemat va fi pământul pentru tine!” (3:17), adică planeta noastră va deveni locul osândirii sale sau închisoarea sa (ceea ce era deja, de altfel). „Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (3:15), a mai adăugat el. Și s-a ținut de cuvânt, după cum demonstrează textul sumerian Inanna și Ebih, unde zeul suprem a sfătuit-o pe Inanna să-l dea în judecată pe cel supranumit „Marele Șarpe”, Azag („Locul apei”, nume identic cu Ea, atribuit de babilonieni lui Enki, care înseamnă „Casa apei”). La procesul judecat de Consiliul Zeilor, Enlil a declarat, conform Bibliei: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele și răul. Și acum nu cumva să-și întindă mâna și să ia roade din pomul vieții, să mănânce și să trăiască în veci!” (3:22). Popol Vuh a mayașilor prezintă cuvintele zeului suprem într-un mod asemănător: „Trebuie să ajungă din întâmplare egali cu noi, Făuritorii lor, care putem vedea departe, care știm totul și vedem totul? Oare trebuie să fie ei înșiși zei?”. Sentința a fost dată în scurt timp, hotărându-se ca Enki să fie despărțit de consoarta sa, deși Vechiul Testament încearcă să ascundă adevăratul motiv al izgonirii: „de aceea l-a scos Yahweh Elohim din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat” (3:23). Textul Inanna și Ebih susține același rezultat: Marele Șarpe a fost găsit vinovat de judecători și pedepsit. Tot de la sumerieni avem tăblița CT.15.28-29, care susține că păstorul Dumuzi („Adevăratul fiu”), un alter-ego al lui Enki, și-a violat sora, pe Geștinanna. Textul Inima lui era plină de lacrimi afirmă că el a fost pedepsit pentru această faptă. În alt text, numit Cel mai amar plâns, șapte polițai îl prind pe Dumuzi „lângă marele zăgaz din deșertul Emuș („Casa șerpilor” – n.a.)”. Luat pe sus din propria locuință, Dumuzi a fost trimis în Lumea de Jos, exprimare care i-a făcut pe cei mai mulți să creadă că a fost ucis, echivalând Lumea de Jos cu Infernul. De aceea, în Moartea lui Dumuzi, zeul este ucis de cinci demoni galla în stâna surorii sale, Geștinanna. Același lucru reiese și din mitul egiptean al lui Asar, care a fost ucis, devenind conducătorul Lumii de Jos; dacă ar fi fost cu adevărat mort, nu ar fi putut să se întoarcă printre zei pentru a-și lăsa soția însărcinată. Ca o completare a exilului zeului înțelepciunii, o tăbliță sumeriană îl înfățișează pe Enki legat de mâini și de picioare, alături de el fiind reprezentați șerpi și o stea din care pleacă o săgeată în jos. Steaua era simbolul pentru „zeu” iar săgeata, în sumeriana arhaică, se citește „bur, buru”, care înseamnă „gonit”. Prin urmare, acea tăbliță dă de înțeles că Enki era zeul exilat, săgeata îndreptată în jos indicând destinația sa: Lumea de Jos.
Arestarea lui Enki nu a fost lipsită de peripeții, textele sumeriene susținând că a fost prins abia după o urmărire ca în filme. Ajuns din urmă, Enki a fost agresat de acei „polițiști”, numiți uneori demoni, semn că nu avea de gând să se predea fără luptă. Iată cum prezintă evenimentul mitul Moartea lui Dumuzi:
„În stână intră primul demon,
Pe Dumuzi-l împinge cu acul în obraz (o substanță tranchilizantă injectată? – n.a.);
În stână intră și al doilea demon,
Lovindu-l pe Dumuzi-n obraz cu bâta-i ciobănească;
În stână intră și al treilea demon
Și putineiul sfânt își schimbă locul;
În stână intră și-al patrulea demon,
Căușu-i sacru atârnat căzu de pe pironul său;
În stână intră și-al cincilea demon,
Sfărâmat e putineiul, nu mai primește lapte”.
Câți ani avea Enki când a fost exilat? Numit Dumuzi de sumerieni, Tammuz de akkadieni sau Adonis de greci și fenicieni, zeul era tânăr și frumos. Însă, din păcate, nu ni se oferă vreun indiciu despre vârstă. Totuși, în Despre Isis și Osiris, istoricul Plutarchus scria că unii egipteni considerau că Osiris a domnit timp de 28 de ani, alții că a trăit 28 de ani. Cel mai probabil 28 nu se referă la anii de domnie, ci reprezintă vârsta sa în momentul exilului.
După ce l-a izgonit pe Adam, Biblia povestește că Enlil „a pus heruvimi și sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieții” (3:24). Deși heruvimii definesc actualmente în creștinism o clasă de îngeri, pentru evrei erau creaturi cu corpuri de leu sau de taur, aripi de vultur și capete de om. Grecii numeau aceste făpturi sfincși, indienii purușamriga, sumerienii lamma și alad iar akkadienii lamassu și ședu. Să fie oare vorba despre astfel de creaturi în povestea biblică?
În Vechiul Testament, zeul suprem este numit de multe ori „Cel ce șade pe heruvimi”, cel mai probabil datorită profetului Y’hez’qel, care a văzut cum „slava Dumnezeului lui Israel s-a pogorât de pe heruvim” (Cartea lui Y’hez’qel 9:3). Acest zeu se deplasa într-un „vânt vijelios, un nor mare și un val de foc, care răspândea în toate părțile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie. Și în mijloc am văzut ceva ca patru fiare, a căror înfățișare semăna cu chipul omenesc. Fiecare din ele avea patru fețe și fiecare din ele avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte, iar copitele picioarelor lor erau cum sunt copitele picioarelor de vițel și scânteiau ca arama strălucitoare, iar aripile lor erau sprintene. De cele patru părți ele aveau sub aripi mâini de om și toate patru își aveau fețele lor și aripile lor. Aripile lor se atingeau una de alta, și când mergeau, fiarele nu se întorceau, ci fiecare mergea drept înainte. Fețele lor? – Toate patru aveau câte o față de om înainte, toate patru aveau câte o față de leu la dreapta, toate patru aveau câte o față de bou la stânga și toate patru mai aveau și câte o față de vultur în spate. Fețele lor și aripile lor erau despărțite în partea de sus, și, la fiecare, două din aripi erau întinse, iar două le acopereau trupul. Fiecare fiară mergea drept înainte și mergea încotro îi dădea duhul să meargă și în mersul său nu se întorcea. Înfățișarea acestor fiare se asemăna cu înfățișarea cărbunilor aprinși, cu înfățișarea unor făclii aprinse; printre fiare curgea foc, iar din foc țâșneau raze și fulgere. Fiarele alergau înainte și înapoi iute ca fulgerul. Când mă uitam eu la fiare, iată am văzut jos, lângă aceste fiare, câte o roată la fiecare din cele patru fețe ale lor. Aceste roți, după înfățișarea lor, parcă erau de crisolit, iar după făptură toate aveau aceeași înfățișare. Și după alcătuirea și după făptura lor ele parcă erau vârâte una în alta” (1:4-16). Acest ciudat mijloc de deplasare al lui Yahweh pare a fi un aparat de zbor, descris în modul simplist al unui om care a trăit acum câteva milenii, concluzie la care a ajuns la începutul anilor 1970 și cercetătorul N.A.S.A. Joseph Blumrich. Mai mult, inginerul german Hans Herbert Beier a realizat o schiță după clădirea pe care Y’hez’qel a construit-o pentru „carul Domnului”, demonstrând că naveta zeului biblic încăpea perfect în templul lui Yahweh din Ierusalim. Cele patru „fiare” din componența navei, cu capete de om, bou, leu și vultur, i-a dus cu gândul pe evrei la heruvimi, care erau compuși din părți ale acestor patru ființe. Observăm și din alte cărți ale Bibliei că heruvimii erau de fapt mijloace de transport divin: „Și s-a suit pe heruvimi și a zburat; zburat-a pe aripile vântului” (Psalmul 17:12) sau „Plecat-a cerurile și s-a coborât și sub picioarele lui era negură deasă. Șezut-a pe heruvimi și a zburat, zburat-a pe aripile vântului! Din negură și-a făcut adăpost și cort împrejurul său; cu ape întunecoase și cu nori negri era înfășurat. De strălucirea ce-i mergea înainte se împrăștiau norii, aruncând grindină și cărbuni de foc” (A doua Carte a Regilor 22:10-13).
Dacă în Biblie heruvimii sunt aparate de zbor, cel mai probabil despre același lucru este vorba și în Facerea. Pomul vieții se afla în Grădina Zeilor, drumul către ea fiind păzit de heruvimi cu „sabie de flacără vâlvâitoare”, iar noi înțelegem că Enlil a pus aparate de zbor să îl împiedice pe zeul exilat să se întoarcă. Oracolele caldeene susțineau ceva asemănător, afirmând că la granița dintre lumea inteligibilă (lumea zeilor) și cea sensibilă (universul material) se găseau lyncșii, ființe misterioase ale căror nume s-ar traduce prin „roți” sau „vârtejuri”. Erau considerați sfere care se învârteau în toate direcțiile, create de Gândirea Divină, ce reprezentau legătura dintre lucrurile divine și cele fizice: „Lyncșii creați de Gândul Tatălui sunt și ei inteligenți, fiind mișcați de voințe cu neputință de înțeles”. Pentru mesopotamieni, zeii puseseră de asemenea „ființe” ciudate să păzească acel drum; niște „oameni-scorpion” păzeau porțile muntelui Masu, în care se afla un tunel întunecat ce ducea în Grădina Zeilor, un loc plin de plante cu pietre prețioase, aflat lângă mare, în care locuiau mai multe divinități.
Există într-adevăr lyncși / heruvimi? În 2012, N.A.S.A. a făcut publice două fotografii care prezintă niște structuri ciudate, despre care se presupune că sunt forme de viață ce călătoresc prin Univers. Au fost numite „zeriods” și se consideră că populează spațiul cosmic, trăind fie independente, fie în colonii. Nu se cunoaște modul lor de viață, nici felul în care au evoluat, dar cercetătorii au identificat în spațiu zeci de compuși organici care le-ar putea oferi acestor zeriods anumite condiții pentru dezvoltare. Nu puțini sunt cei care consideră că respectivele creaturi sunt în realitate nave extraterestre biologice, cu ajutorul cărora alte civilizații se deplasează prin spațiu. Să nu uităm că lyncșii din oracolele caldeene erau ființe mecanizate care se deplasau prin spațiu, iar heruvimii evreilor de asemenea ființe cu aspect mecanic, folosite de dumnezeul biblic pentru transport. În 1960, cercetătorii N.A.S.A. Manfred Clybes și Nathan S. Kline chiar vorbeau într-un articol despre un sistem om-mașină, pe care l-au numit „cyborg”, care ar putea supraviețui în spațiul cosmic. Indiferent dacă este vorba despre navete biologice ori despre organisme cibernetice, lyncșii, heruvimii și zeriods par a reprezenta același lucru.
Să fi păzit aceste creaturi într-adevăr drumul către Grădina Zeilor din Eden? Cel mai probabil nu. Sophia a fost exilată din dimensiunea eterică a eonilor și închisă în lumea materială. Pământul a devenit închisoarea ei, în care ar fi trebuit să-și petreacă veșnicia. Nu conta un loc de pe Terra, o „grădină” din Eden; pentru eoni era important ca ea să nu se întoarcă acasă, în lumea lor imaterială. Cum Grădina Zeilor a fost confundată încă de la început cu un loc din cer, ceea ce se întâmplă chiar și astăzi, separarea Gemenilor Divini s-a identificat cu exilul Sophiei. Chiar dacă Biblia specifică destul de clar că Grădina Edenului era un loc pământean, amplasat la est de locul în care a fost făcut corpul lui Adam, în care curgea un râu care se împărțea în patru brațe, două dintre ele fiind Tigrul și Eufratul din Mesopotamia. Mai mult, într-un loc din cer nu ar fi putut aduce cineva toate animalele de pe Pământ pentru ca Adam să le găsească nume. Iar lyncșii / heruvimii / zeriods se află în spațiul cosmic, ceea ce înseamnă că păzesc drumul către cer al exilaților, nicidecum grădina pământeană. Această variantă este susținută de prezența în jurul planetei noastre a unei „bariere” de energie, care nu permite trecerea vreunui organism viu.
În 1907, Carl Stormer a intuit rolul de capcană magnetică jucat de câmpul geomagnetic. Abia în 1958, prelucrând datele transmise de sateliții artificiali Explorer 2 și 4, cercetătorul american James Van Allen a descoperit existența a două zone de radiații, situate la altitudini diferite, care înconjoară Pământul. Cea internă, care se întinde între 1000 și 6000 kilometri altitudine, este compusă în special din protoni de mare energie (10-200 megaelectronvolți), iar cea externă, situată între 15.000 și 25.000 kilometri, este formată în mare parte din electroni de mare energie (1-200 kiloelectronvolți). În 1963 s-a observat o a treia centură de radiații, amplasată între primele două, compusă în special din electroni. În 2006, satelitul Pamela a detectat în centura din mijloc și antiprotoni (particule de antimaterie). Acest tor triplu, format din particule de energie, a primit numele descoperitorului ei, James Van Allen. În scurt timp oamenii de știință au aflat că centura Van Allen este letală pentru organismele vii. Postul de televiziune CNN relata la un moment dat: „Centura de radiații ce înconjoară Pământul ar putea fi mult mai periculoasă pentru astronauți decât s-a crezut inițial (…) Aceste radiații ar putea avea efect asupra astronauților, afectându-le sănătatea. Electronii de radiații pot penetra diverse materiale, inclusiv costumele de astronauți și pot trece prin pereții navelor spațiale”. Mai mult, este letală pentru orice organism viu. În 1994, într-un interviu acordat jurnalistei Sheena McDonald, șeful de atunci al N.A.S.A., Dan Godlin, a recunoscut că omenirea nu se poate aventura în spațiu mai mult de 400 de kilometri, până nu se va găsi o modalitate de a traversa în siguranță zona cu radiații mortale. Probabil uitase că, începând cu 1969, americanii susțineau că au trimis oameni pe Lună (aflată la 400.000 de kilometri depărtare de Pământ). În realitate, toate misiunile spațiale cu echipaje umane la bord au avut loc sub centura de radiații. În 2014, Kelly Smith, un inginer N.A.S.A., a dat de înțeles că omenirea nu a reușit să ajungă pe Lună. Referindu-se la nava spațială Orion, lansată într-un zbor-test pe 5 decembrie 2014, el a declarat: „Orion trebuie să fie o navă spațială puternică: să meargă cu viteze mari, să facă față temperaturilor extreme și radiațiilor extreme (…) Înainte să-i trimitem pe astronauți în spațiu, trebuie să testăm toate sistemele (…) Nava Orion trebuie să treacă prin centura Van Allen, o zonă cu radiații periculoase (…) Senzorii de la bord vor înregistra date despre radiații pe care oamenii de știință le vor studia (…) Trebuie să rezolvăm aceste provocări înainte de a trimite oamenii prin această regiune spațială”. Dacă ar fi trimis într-adevăr oameni pe Lună, N.A.S.A. ar fi putut folosi în prezent aceeași tehnologie pentru a proteja astronauții, nefiind nevoie de noi studii și teste. Mai mult, se spune că, în 1958, armata americană a desfășurat Operațiunea Argus, detonând rachete cu încărcătură nucleară deasupra sudului Oceanului Atlantic, într-o încercare de a sparge centura Van Allen. Trei ani mai târziu, în cadrul testului secret Starfish Prime, americanii au detonat o altă bombă atomică la 400 de kilometri deasupra insulei Johnson din Oceanul Pacific. Efectul acestor explozii a fost unul devastator, fiind distruși numeroși sateliți artificiali și formându-se o nouă centură de radiații în jurul Pământului, similară cu cea naturală, „un adevărat scut suplimentar de electroni în jurul planetei”, după cum o numea fizicianul grec Nicholas Christofilos de la Lawrence Radiation Laboratory. În 2002, această zonă artificială era de 25 de ori mai periculoasă decât cea mai intensă zonă naturală de radiații. Pământenii au reușit astfel să întărească „scutul” din jurul planetei noastre, care nu permite trecerea niciunui organism viu. Fără îndoială că centura de radiații este opera lui Enlil, care astfel s-a asigurat că exilații nu-și vor părăsi sub nicio formă închisoarea, adică Pământul.
Înainte să părăsească Grădina Edenului, conform Textelor Piramidelor, ultimele cuvinte ale lui Asar / Enki către sora sa, spuse ca strigăt de ajutor, au fost: „Grăbește-te la mine!”. După ce a plecat, miturile egiptene susțin că Aset l-a căutat peste tot, plângând și smulgându-și părul din cap:
„O, frate al meu, o stăpâne,
Plecat pe tărâmul tăcerii,
Revino cu chipul de altădată
Și stavilă pune durerii!
Revino în lume, revino.
Revino că tare mi-e sete
Din ochi să-ți sorb chipul pe-ndelete!
Mi-s brațele grele, întinse mereu întru a ta ocrotire,
Trudite-s de-atât-așteptare, trudite-s de-atâta dorire!
O, frate, bărbate, stăpâne al iubirii fără de nume,
Revino în casa ta dragă, întoarce-te, întoarce-te-n lume!”.
În Ugarit se credea că „asemenea inimii frânte a unei vaci pentru vițelul ei, asemenea inimii frânte a unei mioare pentru mielușelul ei, așa era și inima lui Anat frântă pentru Baal” care, de asemenea, a fost trimis în Lumea de Jos. În textul Bocet la dispariția lui Dumuzi, zeița Inanna spunea:
„Zac precum juncana care muge –
Stau precum oaia behăind după mieluțul ei,
Zac precum juncana care muge –
Stau precum capra behăind după ieduțul ei.
În sanctuarul din adâncuri – îl voi căuta!
În sanctuarul din înalturi – îl voi căuta!
Eroul, stăpânul meu, pe unde-i? – mi-e gândul doar la el!
Ah, cel flămând de mine – mi-e gândul doar la el!”.
Spre disperarea zeilor celești, fata s-a hotărât să își urmeze în exil iubitul frate. Ceea ce n-ar trebui să ne mire, ținând cont că din toate textele de mai sus reiese dragostea pe care i-o purta jumătății sale. În Coborârea zeiței Iștar în Infern, text descoperit de George Smith în biblioteca regelui asirian Așșur-bani-apli (Așurbanipal), zeița a venit la poarta către Lumea Cealaltă:
„Iștar bătu la poartă, stăruind:
– Portarule, portarule, grăbește
Și porțile deschide mai curând!
Nu pregeta, portarule, o clipă,
Ci lasă-mă să intru în țara ta,
Căci altfel, dacă vrerea ți-e haină,
Din temelii le-aș dărâma ușor.
Voi smulge ușa mare din canaturi,
Voi frânge balamale, prag, zăvor,
Și porțile cu laturi multe, grele,
Să le dobor, nu mi-ar fi mult prea greu.
Voi izbăvi din închisoarea morții,
Și-aceștia pe cei vii îi vor mânca –
Și astfel morți în număr mult mai mare
Decât cei vii, pe lume-atunci ar fi!
– Din plaiuri mari, celeste, o, zeiță
Iștar, în poarta grea nu ciocăni!
Spuse portarul. Merg să dau de veste
Zeiței Ereșkigal, stăpâna mea!”.
După ce a primit aprobarea de a o lăsa să treacă, împreună cu instrucțiuni suplimentare, paznicul i-a cerut Inannei / Iștar ca la fiecare dintre cele șapte porți să lase câte unul dintre obiectele sale. Astfel, zeița a renunțat, rând pe rând, la coroană, cercei, șirag de perle, găteala scumpă de la piept, brâul cu piatra nașterii, brățările de la mâini și de la picioare și veșmintele din partea de jos a trupului. Renunțarea la toate aceste obiecte, fără logică pentru cei mai mulți cercetători, înseamnă de fapt renunțarea la toate însemnele sale regale, implicit la titlul de regină a Pământului, primit atunci când jumătăților Sophiei li s-a dat planeta în grijă. Dezmoștenită și goală, Iștar / Ninhursag a trecut pe partea cealaltă, unde a fost legată de zeița Ereșkigal, din acest lucru înțelegându-se interdicția și pentru ea de a se întoarce în Grădina Zeilor. Ceea ce pentru ea nu conta absolut deloc, văzându-se din nou în brațele iubitului său. „Sora ta, Aset, venit-a la tine desfătându-se cu iubirea ce-ți purta”, spune un pasaj din Textele Piramidelor adresat lui Asar. Incașii au păstrat și ei în legendele lor acest episod: zeul suprem, Soarele, și-a trimis pe Terra fiul și fiica (care erau nu doar frați, ci și soț și soție) ca să trăiască printre muritori.
Conform legendelor sumeriene, odată ajuns pe planeta noastră, Enki a construit orașul Eridu („Casa departe construită”), astăzi Tell Abu Șahrain din Irak, numit și Urudu („Locul măreț”) sau Nunki („Pământul Prințului”), a cărui umbră „se întinde peste Mlaștina Șarpelui”. Mulți arheologi confirmă miturile, considerând Eridu cel mai vechi oraș din lume. Din lista regilor sumerieni reiese același lucru: primii doi conducători divini ai lumii, Alulim și Alalgar, au domnit în Eridu, domniile lor totalizând 18 șar, adică 64.800 de ani. Biblia ne mai oferă un indiciu în identificarea lui Enki cu Adam: dacă Eridu era orașul în care au locuit Enki și ai săi, unul dintre urmașii lui Adam se numea Yared, care poate fi tradus prin „Cel din Eridu”.
De ce au fost separați Gemenii Divini imediat după ce s-a descoperit relația lor sexuală? Fără îndoială că nu a fost doar decizia lui Enlil, ci a Consiliului Zeilor, Anu dându-și acordul în această privință, la fel ca în momentul închiderii Sophiei în lumea materială. De ce i-a deranjat atât de mult pe eonii din Consiliu relația Gemenilor?
În creștinism, Lucifer a fost izgonit pe Pământ deoarece a încercat să-i ia locul tatălui său. Pentru hitiți, Alalu a fost detronat și exilat pe planeta noastră, întocmai ca la azteci, unde Quetzalcoatl l-a aruncat pe Tezcatlipoca pe Terra pentru a deveni el noul conducător al lumii. Grecii susțineau că Ouranos, care putea vedea viitorul, și-a închis copiii deoarece știa că unul dintre ei îl va detrona. Egiptenii aveau o variantă asemănătoare, istoricul Plutarchus relatând că motivul pentru care Ra a împiedicat-o pe Nut să nască era teama de o uzurpare a propriei sale puteri. Conform acestei variante, Ra nu se temea, precum Ouranos, că unul dintre copiii săi îi va lua tronul, ci un nepot. Scandinavii relatau și ei că Loki și copiii săi au fost alungați din Asgard (lumea zeilor) din cauza unei profeții care spunea că vor distruge zeii. Chiar dacă anticii considerau că exilul s-a datorat fricii zeului suprem de a-și pierde tronul, am văzut că Sophia nu a încercat o uzurpare a puterii, ci doar obținerea capacității de a procrea. Ținând cont și de celelalte mituri, înțelegem că teama Tatălui ceresc era legată de apariția unui copil. Surprinzător sau nu, Biblia susține aceeași variantă. „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele și răul. Și acum nu cumva să-și întindă mâna și să ia roade din pomul vieții, să mănânce și să trăiască în veci!” (Facerea 3:22), spunea Enlil în timpul procesului lui Enki. Zeii l-au izgonit pe Adam / Enki pentru a-l împiedica să guste din pomul vieții. Ce ar putea fi acest pom? Evident, tot o metaforă, la fel ca pomul cunoașterii. A mânca din pomul vieții înseamnă a crea viață. Sau, cu alte cuvinte, a da naștere unui copil. Teama zeilor că Adam ar putea gusta din pomul vieții după ce a mâncat din cel al cunoașterii nu este decât teama de nașterea unui copil în urma relațiilor sexuale dintre cei doi. Acesta este motivul pentru care a fost exilat doar Adam, nu și sora sa: au fost despărțiți pentru a se stopa astfel relațiile sexuale care ar fi dus la nașterea unui copil. Egiptenii credeau același lucru, Geb și Nut fiind despărțiți de Ra înainte ca ea să rămână însărcinată. Însă planul zeilor a fost dat peste cap de decizia fetei de a-și urma alesul inimii.
De ce Enki și Ninhursag au ajuns să aibă o relație amoroasă? Să fi încercat Sophia să se reîntregească prin unirea celor două jumătăți ale ei? Să fi apărut în Gemenii Divini aceeași pasiune care a cuprins-o pe Sophia atunci când și-a „îmbrățișat” eonul pereche, pe Theletos? Să fi fost iubire? Sau Sophia încerca ceea ce și-a dorit încă de când era în Pleroma spirituală a eonilor, adică să dea naștere unui copil? Poate răspunsul nu este unul singur, ci toate la un loc. În dialogul Banchetul, filosoful Platon a inclus povestea Sophiei și a Gemenilor Divini, adaptată religiei grecilor. El spunea că primii oameni erau androgini. „Hărăziți cu o rezistență și-o virtute miraculoase, cu o cutezanță fără de margini tocmai cum spune Homeros despre Ephialtis și Otos, ei s-apucară să se suie-n cer ca să pună mâna pe zei. Atunci Zeus și ceilalți zei s-au sfătuit ce trebuie să facă… și nu erau în stare să ia o hotărâre”. Într-un final, Zeus a luat o decizie: „Cred c-am găsit mijlocul de-a sili pe oameni să-și lase obrăznicia. Îi voi face mai slabi. Iată, am să-i tai în două pe fiecare și-au să se facă pe dată mai neputincioși”. Regele zeilor a trecut la treabă și i-a despărțit în două pe androgini. „Iar după ce natura s-a făcut în două, fiecare jumătate dorea să se alipească celeilalte jumătăți. Când se întâlneau, se prindeau în brațe și se strângeau atât de tare, că-n dorul lor de contopire uitau și de mâncare și de tot, și deveneau incapabile pentru oricare altă treabă, întrucât una fără alta nu mai voiau să s-apuce de nimic”. Cum oamenii erau preocupați să-și caute jumătățile, Zeus și restul zeilor olimpieni au putut domni liniștiți, fiind în afara oricărui pericol din partea muritorilor. „Eros este cel ce împreunează frânturile vechii naturi; el își dă osteneala să facă din două ființe una singură; el încearcă să vindece nefericirea firii umane”, mai consemna Platon. Deși pare a fi o poveste romantică, relatarea filosofului grec nu reprezintă decât legenda Sophiei. Ea era eonul androgin, devenit astfel după asimilarea lui Theletos, tăiat în două de Enlil (numit Zeus în mitologia grecilor) după ce a încercat să atace lumea zeilor / eonilor. Cele două jumătăți ale ei, Enki și Ninhursag, „când se întâlneau, se prindeau în brațe și se strângeau atât de tare, că-n dorul lor de contopire uitau și de mâncare și de tot, și deveneau incapabile pentru oricare altă treabă, întrucât una fără alta nu mai voiau să s-apuce de nimic”. Ei erau cei doi îndrăgostiți numiți de evrei Adam și Hawwah iar de egipteni Asar (Osiris) și Aset (Isis), suflete-pereche atât la propriu, cât și la figurat. În romanul cu un titlu ales deloc întâmplător, Adam și Eva, scriitorul român Liviu Rebreanu pare a se referi la aceiași Gemeni Divini, primele sufletele-pereche. Personajele principale sunt un bărbat și o femeie, proveniți din aceeași unitate care s-a separat în două și a intrat în lumea materială, ce se caută timp de șapte vieți pentru a se reuni și a regăsi unitatea paradisiacă inițială. În fiecare dintre cele șapte vieți cei doi se întâlnesc și se recunosc din priviri: „când i-a întâlnit privirea, s-a cutremurat până în temeliile ființei lui, ca și când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieții”. Bărbatul care se unește în plan material cu jumătatea sa originară, redevenind un întreg, are la sfârșitul vieții viziunea tuturor celor șapte vieți ale lor, putându-se zări în ochii săi, în momentul desprinderii spiritului de corp, bucuria deosebită care aduce o scânteie aparte, din lumi cerești. În viziunea lui Rebreanu, căutarea reciprocă, irezistibilă și inconștientă este rostul vieții omului pe Pământ, deoarece „unirea sufletelor-pereche numai în viața materială poate fi mântuitoare”. Pentru psihanaliză, jumătatea pe care o căutăm ține de domeniul imaginarului; fiind nostalgici după fuziunea mamă-sugar din primele luni de viață, pe care de altfel încercăm toată viața să o regăsim, inventăm un partener ideal, cu care putem comunica fără cuvinte, care ne protejează și ne oferă ceea ce ne lipsește. Ceea ce ar putea fi adevărat în cazul oamenilor, nu însă și în cel al Gemenilor Divini, amorul lor din Grădina Edenului, care le-a cauzat despărțirea, fiind cât se poate de real. Însă Enlil și restul eonilor din Consiliu nu știau ceea ce a descoperit scriitorul Robert Brault: „Ceea ce găsim la sufletul-pereche nu este ceva sălbatic pe care să-l îmblânzim, ci ceva sălbatic cu care să mergem înainte”. Enki și Ninhursag nu au putut sta despărțiți pentru mult timp, ea urmându-și jumătatea deoarece „legătura dintre sufletele-pereche merge mai departe decât «până moartea ne va despărți», pentru că dragostea adevărată nu moare niciodată”, după cum susținea Richard Webster. Iar iubirea Gemenilor Divini a dat roade, mult temuții copii născându-se în cele din urmă, spre disperarea zeilor celești.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
