Gnosticii credeau că la început nu exista nimic, doar un nesfârșit vid fără timp și spațiu. În acest vid trăia o singură ființă, pe care au numit-o Autogenes, „Eonul eonilor”, „Tatăl neproclamat”, „Cel prin sine născut”, „Străinul”, „Adevăratul eon” sau „Marele spirit invizibil”. O primă lumină „binecuvântată, nestricăcioasă și infinită”, Tatăl a toate și Întâiul Om. O ființă eternă, care a existat dintotdeauna în acel întuneric infinit, fără a avea un început sau un sfârșit. O ființă care la un moment dat s-a decis să iasă din eterna sa stare latentă și să se divizeze în două entități diferite. Sau eoni, după cum îi numeau gnosticii. Astfel, androginul Autogenes a devenit Bythos, Proarkhe, Propator sau Tatăl (eon masculin) și Ennoia, Kharis, Sige ori Mama (eon feminin). Divizarea nu s-a oprit aici, cei doi combinându-și o parte din energii pentru a da naștere unei noi perechi de eoni: Nous, Monogenes sau Fiul și Aletheia. Pentru creștini, Tatăl, Mama și Fiul au devenit Dumnezeu Tatăl, Sfântul Duh și Hristos. Mesopotamienii i-au numit An / Anu, Antum și Enlil / Ellil. Nous și Aletheia le-au dat naștere în același mod eonilor Logos și Zoe, care i-au făcut pe Anthropos și Ekklesia, astfel formându-se Ogdoada. Logos și Zoe au mai născut încă cinci perechi de eoni, care au format Decada, iar Anthropos și Ekklesia au dat naștere Duodecadei, un grup format din șase perechi. Toți acești eoni erau interconectați, fiind în principiu o singură ființă, Autogenes, divizată în 30. Sau în 24, după învățăturile unor școli gnostice. Bythos, partea dominantă a lui Autogenes, a creat 12 lumi paralele în care a așezat eonii, vidul originar rămânând cea de-a treisprezecea. O lume a întunericului, rece și goală, aflată sub cele 12 pline de lumină și de viață. Pentru că gnosticii numeau eonii „lumini”, cuvântul „aeon” în latină și „aion” în greacă însemnând la origine „ființă”, „forță vitală” sau „viață”. Bythos și jumătatea lui au ocupat cea mai de sus lume, doar Fiul, Nous, având acces la ei. Fiind singurul care îl cunoștea pe Tată, Fiul a devenit mediatorul dintre eonul suprem și restul.
Doar Ogdoada avea capacitatea de a procrea însă, la un moment dat, un eon din Duodecadă, Sophia, și-a dorit să poată crea viață la rândul său. Încercând asta, și-a asimilat din greșeală perechea, pe Theletos, apoi a plecat către prima lume, pentru a se uni cu Tatăl, în speranța că astfel va reuși să devină mamă. Ca pedeapsă pentru acest sacrilegiu, care putea provoca o catastrofă în lumile eonilor, Sophia a fost capturată de Fiu, care a închis-o în cea de-a treisprezecea lume. În materie, astfel născându-se universul fizic. Pentru că ea a învățat să creeze viață în închisoarea ei, rupând din Nous miliarde de spirite pe care le-a închis alături de ea, acesta a divizat-o în două noi entități, numite de sumerieni Enki și Ninhursag. Gemenii Divini au dat naștere zeilor Pământului, cei mai importanți fiind Marduk și Iștar. Fiul, numit de sumerieni Enlil, a despărțit jumătățile Sophiei, luând-o pe Ninhursag de soție, care i-a născut un fiu, pe Ninurta. Zeii s-au împărțit în două tabere aflate într-un îndelungat conflict din care nu au lipsit două războaie majore. De o parte avem Celeștii conduși de Enlil, Ninurta și Ninhursag, de cealaltă Veghetorii în frunte cu Enki, Marduk și Iștar. Iar întreaga lor istorie a fost supravegheată îndeaproape de Anu, împăratul ceresc numit de gnostici Bythos, partea dominantă a eonului primordial, Autogenes.
Dintre acești șapte zei, observăm că unul singur nu a participat niciodată în mod direct la vreunul dintre evenimentele petrecute în lumea noastră, ci doar indirect, de la distanță: Anu, împăratul ceresc. De exemplu, în Cartea lui Enoh, după ce a aflat de la Enoh faptele Veghetorilor, nu a venit personal pe Pământ pentru a-i pedepsi, ci a trimis patru arhangheli. În creștinism, când Lucifer a vrut să îi ia tronul, nu s-a luptat el cu răzvrătitul, ci l-a trimis pe arhanghelul Mihail să rezolve problema. În Apocalipsa lui Ioan, nu el se va întoarce la sfârșitul lumii, ci Iisus, care va conduce armata de îngeri împotriva forțelor răului. Creștinismul susține că l-a trimis pe fiul său pe Pământ și acum două milenii pentru a mântui lumea, în loc să vină personal. În mitologia greacă nu a intervenit în luptele zeilor cu titanii sau cu giganții. În Egipt nu a intervenit în lupta dintre Horus și Seth, ci doar a prezidat Consiliul zeilor. La fel și în Mesopotamia, unde era conducătorul Consiliului, luând deciziile importante, însă neintervenind în mod direct în desfășurarea evenimentelor. Singura dată când a interacționat direct cu zeii a fost în povestea elenă a castrării sale de către titanul Kronos, în cea hitită unde Kumarbi i-a făcut același lucru, în cea egipteană unde a fost atacat de șarpele Apophis ori în cea hindusă în care Șiva i-a ars unul dintre capete. Însă toate aceste povești nu reprezintă decât încercarea Sophiei de a se uni cu el pentru a obține capacitatea de reproducere, anticii atribuindu-i fapta uneia dintre jumătățile ei, Enki, pe care îl găsim ascuns sub identitățile Kronos, Kumarbi, Apophis și Șiva. Prin urmare, Anu nu a interacționat niciodată în mod direct cu lumea noastră. Zeii l-au convocat doar în Consiliu iar muritorii care au ajuns în fața lui l-au întâlnit în lumea celestă, nu pe Pământ. De exemplu Enoh și Adapa, care au fost duși cu aparate de zbor în „cer”, apoi au trecut printr-o poartă pentru a-l întâlni. Adică printr-un portal către dimensiunile eonilor, prin care nu au trecut cu corpurile lor materiale, ci doar cu spiritele. Acolo au întâlnit o manifestare eterică a împăratului ceresc, însă nimeni nu l-a văzut vreodată în lumea noastră. De ce nu interacționează niciodată direct cu universul material?
Continuarea în cartea „Secretele Sionului”!
Lasă un răspuns